IronMan Barcelona – Making it possible (1/2)

“Încă nu pot să cred că ai reușit să faci asta. Acum 3 ani, aș fi fost în stare să mă cert cu oricine mi-ar fi spus că există curse în care să înoți, să pedalezi și să alergi pe distanțele astea, totul cursiv, în aceeași zi.” îmi spune după ce ne așezăm la masa unui restaurant, cu un pui și un ciolan de porc la rotisor (plus cartofi, salate, mujdei, tot tacâmu’) în față. Am intrat așa, murdar și mirosind de cădeau oamenii în urma mea pe stradă. Dar cu medalia de gât și bicicleta lângă mine.

Antoni, nume de actor. Colegul meu de bancă din liceu cu care am făcut un pact: în fiecare an să ne vedem undeva prin lume, pe la vreun concurs. Asta pentru că el acum locuiește în Londra iar perspectivele ca noi să ne revedem acasă, în România, sunt tot mai îndepărtate. Acum 2 ani am alergat la Oslo primul nostru maraton, anul trecut l-am alergat împreună pe cel de la Atena, extraordinare experiențe. Anul ăsta el vine în calitate de suport pentru mine. Dar cine știe…poate că într-o zi va fi și el IronMan pentru că poate, știu asta. Este bunul meu prieten și ghici ce, doar ce și-a făcut cont de Facebook.

Pregătiți-vă, ce o să urmeze este destul de mișto zic eu. 🙂

P.S. Poate că multe de mai jos par scuze, dar nu sunt. Vreau doar să vedeți ce am făcut eu bine și unde am greșit. Poate careva dintre voi va vrea vreodată să încerce un IronMan. Eu vă încurajez să o faceți.

3 ani. Da, 3. Cam atunci m-am apucat de alergat. Youtube-ul mi l-a scos în cale și gândul că poate voi face și eu asta într-o bună zi, a început să prindă contur. Dar nu aveam nimic care să mă recomande pentru asta. Nu aveam o bicicleta, de fapt cred că nu mă mai urcasem pe una de ceva timp. Mă întrebam cum naiba pot ăștia să stea așa aplecați pe coarnele alea. Nu i-o durea spatele? Nu știam să înot craul, dar mă gândeam că voiniceasca mea de baltă sau înotatul pe spate o să mă ducă lejer 3,8 km în mare. Primul contact cu bazinul a fost devastator pentru moralul meu: nici măcar 2 bazine (de 20 m) nu puteam să fac fără să mă opresc la capăt. Pe dracu’! Nici de alergat nu mă apucasem bine! Ce să mai vorbesc de pantofi de alergare, de pedale, angrenaje, trainere, Profile Design, trisuit sau HR… Detalii…

Timpul a trecut iar eu mi-am dedicat o parte din timp și nu numai, visului meu. Cu sacrificii, mi-am luat o bicicletă, apoi un neopren. Și un trainer. Am alergat primul maraton și am aflat de Craig Alexander. A devenit rapid preferatul meu pentru că era un bun alergător iar alergarea era proba mea preferată. Am luat cursuri de înot și la o săptămână după cele 8 ore, am înotat 5000 m la UltraSwim; îmi amintesc că organizatorii au râs de mine și m-au întrebat dacă nu cumva am greșit proba. Am reușit. Am aflat și că, cu un reglaj fin adecvat, poziția aero pe bicicletă este chiar foarte confortabilă. În fine…

Ușor, ușor am ajuns la momentul la care trebuia să îmi aleg cursa. Am ales Barcelona pentru că mi se părea o cursă bună pentru un first timer: înot în Mediterana liniștită, bicicleta pe un traseu de viteză, alergare pe faleză. Asta văzusem pe net la ediția anterioară care fusese de altfel și prima. Anul ăsta a fost puțin altfel. 🙂 Am devorat site-ul și mi-am extras într-un Word informația relevantă pentru mine. Printre informațiile astea era și faptul că nu este voie cu compresii la gambe?!? (ulterior, l-am întrebat la fața locului pe organizator și s-a sucit: este voie).

540 Euro mi-au sărit de pe card instantaneu și mi-am zis: “La dracu’, da’ scump mai e sportu’ ăsta…”. Am luat și decizia de a fi primul și ultimul IM pe care-l voi face. Odată rezolvată înscrierea, am rezolvat și cu hotelurile și biletul de avion. Urma să stăm 3 nopți în Calella, locația concursului și apoi să plecăm pentru câteva zile la Barcelona.

Antrenamentul

Am aterizat la Barcelona după circa 142 km înotaţi (76 ore), 2560 km pedalaţi (126 ore), 590 km alergaţi (72 ore) şi vreo 28 de ore petrecute în sală – în total cam 12,5 zile de antrenament cumulat; luaţi de bun timpul, nu distanţele pentru că am avut multe antrenamente în care nu am măsurat distanţele. Un plan de antrenament destul de dur pentru mine, cu zile în care aveam şi 9 ore de antrenament şi săptămâni cu aproximativ 25 ore cumulat; în total 6 luni de antrenament. Planul în sine conţinea însă anumite antrenamente cheie pe care trebuia să le fac. Era OK să lipsesc de la celelalte, însă era bine să le fac pe toate, evident că nu am reuşit… Noi amatorii mai avem şi alte lucruri de făcut pe lângă antrenamente, iar uneori acele “alte lucruri” sunt mult mai importante. Am avut destul de multe “găuri” în planul de antrenament, am ratat şi câteva antrenamente cheie… Asta e… Problema principală a fost că adesea nu am putut să respect ordinea antrenamentelor dintr-o zi sau chiar ordinea zilelor dintr-o săptămână de antrenament adică uneori, în funcţie de timp, făceam luni antrenamentele pe care trebuia să le fac miercuri. Aici consider că a fost o problemă, dar mi-am asumat-o: planurile de antrenament au o logică, o logică care are ca scop principal să te ducă la linia de start a cursei pentru care te pregăteşti, în vârf de formă. Nu înainte, nu după concurs, ci exact la start, acolo trebuie să fii în vârf de formă. Eu nu am fost. Nu am fost ŞI pentru că, cu 2 luni înainte de concurs, am fost determinat să iau câteva săptămâni de repaos total (concediu, proiecte la job etc.).

În continuare, planul meu de antrenament viza în mod evident înotul, bicicleta şi alergarea dar în plus, mă băga şi în sala de forţă unde făceam antrenamente gen circuit care durau, în funcţie de faza de antrenament în care eram, până la 1,5 ore.

În plus, planul de antrenament era conturat în jurul monitorizării ritmului cardiac. 5 h bike ride @HR#2, T-Run 45 minute @HR#3… Mi s-a luat de limbajul ăsta… 🙂 Motivul pentru care HR-ul era baza planului de antrenament este acela că IronMan, deşi exploziv, este un eveniment de anduranţă unde baza consumului energetic din cursă ar trebui să fie grăsimile, nu carbohidraţii. Ar trebui.

O altă caracteristică a planului meu de antrenament era că majoritatea antrenamentelor nu erau prezentate ca durată fixă, ci ca intervale, de exemplu: 30-45 minutes T-run. Eu am ales de fiecare dată să fac maximul ca durată al antrenamentului.

Totodată, înotul era prezentat în yarzi, iar eu m-am antrenat exclusiv în bazin de 20 m… Imaginaţi-vă că eu stateam in fata PC-ului, cu convertorul yards to meters pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă jumătate aveam Word-ul deschis, unde scriam antrenamentul. Lângă mine aveam calculatorul. Transformam fiecare lungime în yarzi (un antrenament de înot presupunea diverse exerciţii şi intervale, deci multe cifre) şi apoi o împărţeam la 20 ca să determin câte bazine trebuia să fac astfel încât să-mi uşurez sarcina în apă. Dacă treceam doar distanţa în m, trebuia să fac mental calculul de bazine şi pierdeam timp preţios lungind astfel şi pauza dintre serii, nu-mi permiteam asta. Apoi făceam iaraşi un total în m pentru a mă asigura că la transformarea din yarzi în m, nu scurtam antrenamentul. Imprimam antrenamentul şi îl băgam într-o ţiplă de plastic pe care o puneam pe papuci, la capătul bazinului. Mi-era imposibil să memorez tot antrenamentul. Aţi observat greşeala: antrenament exclusiv indoor. Mi-am asumat-o şi pe-asta; ăsta a fost timpul pe care l-am avut şi m-am descurcat cum am putut.

Antrenamentele de bicicleta au avut şi ele loc exclusiv în casă. Da, da, aţi văzut bine: pe trainer (încă o greşeală). Tot din lipsă de timp. Să ies afară presupunea cel puţin 1 oră de timp mort, în trafic, până undeva unde puteam într-adevar să mă antrenez. Şi cum bicicleta o făceam mai mereu noaptea sau la prima oră a dimineţii… Mă bufneşte râsul când îmi amintesc că până şi cei care creaseră planul de antrenament spuneau că dacă te antrenezi doar indoor, este recomandat să scurtezi durata antrenamentelor cu cel puţin 15%: “We don’t want anyone going mental.” spuneau :). Îmi porneam ventilatorul poziţionat în spate, îmi umpleam bidoanele, puneam un scaun în faţa bicicletei, tableta, cartea sau vreo revistă şi dă-i şi bagă. În prima parte a antrenamentelor citeam, dar după vreo 2 ore deja nu mai puteam să mă concentrez. Atunci treceam pe tabletă unde rezumatele de la IMWC Kona mă ţineau în priză amintindu-mi cum a început totul pentru mine. Le-am învăţat pe de rost, cine când câştiga, cum, de ce. Vedeam şi câte 6 rezumate/antrenament.

Alergarea o făceam exclusiv afară, pe stadion sau în Politehnică. De fapt, cam pe unde apucam. Mi-era şi simplu, alergarea în sine este un sport simplu: îţi iei echipamentul într-o plăsuţă şi alergi pe unde vrei, când vrei. Cu bicicleta nu mă puteam duce peste tot; la fel, nu puteam înota peste tot. Dar de alergat, am tocit bascheţii pe unde am apucat.

Nutriția

Nutriţia a fost aceeaşi ca la Ultrabalaton, la fel şi loading-ul premergător. Totul a decurs perfect şi pentru că mi-era mult mai uşor să îmi planific suplimentele din concurs; nu aveam de ales, mi le-am pus în pungile speciale din T1 şi T2. Mai pot spune un singur lucru: să nu mai văd smochine şi migdale. :)) Trebuie să le înlocuiesc, cred că voi alege caisele şi nucile. Concret: geluri cu cofeină şi plicuri de 4:1 de la High5, smochine, migdale, glucoză, magneziu, complex B, fier, pastile cofeină, batoane Power Bar şi banane. Am mâncat atâtea banane încât mai am puţin şi mă mut într-un copac. 🙂

T – 2 days

Iniţial voiam să bag bicicleta într-o cutie de carton, din aia în care vin de obicei bicicletele atunci când le cumperi noi. Urma să o învelesc bine în ceva protector pentru transport. Am renunţat la ideea cutiei de carton. Pentru siguranţă şi confort, am ales să închiriez o cutie de la Aventuria, asta după ce m-am interesat la Blue Air ce limite şi taxe suplimentare trebuie plătite. Morala: greutatea bagajului nu trebuie să depăşească 32 km (cât un bagaj de cală), bicicleta să aibă roţile desumflate şi ghidonul desfăcut şi desigur, să fi plătit în prealabil taxa pentru transport bicicletă; nu există limite de dimensiuni, reţineţi asta. Am luat cutia de la Aventuria şi, în afară de desfacerea ghidonului, a şeii şi detaşarea + desumflarea roţilor, n-am desfăcut alte şuruburi. Nici pedalele nu le-am dat jos. Ce mi-a luat mai mult a fost ambalarea bicicletei astfel încât să fie cât mai protejată. La fel am procedat cu şaua, pompa şi sistemul de hidratare dintre coarne care au intrat tot în cutie. Închisă frumos, cu lăcăţel şi gata! :)Ajuns în aeroport, cutia în care se află bicicleta şi pe care o târăsc după mine atrage toate privirile. Unii mai îndrăzneţi mă întreabă ce instrument muzical transport acolo, tobe sau vreo harpă. Măcar oamenii aştia au alte idei, nu ca unul din vecinii mei care m-a întrebat dacă nu cumva am refugiaţi ascunşi acolo… :)) Am zburat direct către Barcelona unde am făcut un popas de câteva ore pentru a-l aştepta pe Antoni. Odată ajuns, am luat autobuzul până în Calella, ne-am cazat şi am fugit la locaţia concursului pentru a-mi prelua kit-ul. Antoni a fost tot sejurul pe post de hamal pentru mine, cărându-mi bagajele într-o încercare disperată de a menaja. Şi-a luat tricou pe care scria “IronMan support crew” şi mi-a spus că îi place atât de mult atmosfera încât văzând că mai toţi sportivii au un antrenor după ei, a zis ca el se va da drept antrenorul meu. M-a avertizat şi că la antrenamentul de alergare pe care urma să-l facem sâmbătă, va urla la mine: “Good technique! Keep going! Watch your arms!” ca să dăm şi noi bine. :))))

Ajuns în aeroport, cutia în care se află bicicleta şi pe care o târăsc după mine atrage toate privirile. Unii mai îndrăzneţi mă întreabă ce instrument muzical transport acolo, tobe sau vreo harpă. Măcar oamenii aştia au alte idei, nu ca unul din vecinii mei care m-a întrebat dacă nu cumva am refugiaţi ascunşi acolo… :)) Am zburat direct către Barcelona unde am făcut un popas de câteva ore pentru a-l aştepta pe Antoni. Odată ajuns, am luat autobuzul până în Calella, ne-am cazat şi am fugit la locaţia concursului pentru a-mi prelua kit-ul. Antoni a fost tot sejurul pe post de hamal pentru mine, cărându-mi bagajele într-o încercare disperată de a menaja. Şi-a luat tricou pe care scria “IronMan support crew” şi mi-a spus că îi place atât de mult atmosfera încât văzând că mai toţi sportivii au un antrenor după ei, a zis ca el se va da drept antrenorul meu. M-a avertizat şi că la antrenamentul de alergare pe care urma să-l facem sâmbătă, va urla la mine: “Good technique! Keep going! Watch your arms!” ca să dăm şi noi bine. :))))

Calella respiră pur şi simplu atmosfera de concurs. Meniuri cu facilităţi pentru sportivi, postere şi afişe peste tot, la balcoane şi magazine atârnă bannere pe care scrie cuvântul magic: “IronMan”. Este incredibil cum totul orbitează în jurul acestui eveniment. Şi totuşi, când te gândeşti cam câţi bani pompează cele aproximativ 6000 de persoane (sportiv + minim un însoţitor) care vin pentru acest concurs, în economia Calellei, parcă nu mai pare atât de incredibil.

Locaţia concursului este extraordinară. Din stradă intri în zona expoziţională, raiul pe pământ pentru orice sportiv pentru că toate marile branduri din lume sunt aici. De la biciclete la batoane şi furtune pentru sistemele de hidratare, aici ai de toate. Facem ceva achiziţii şi ne îndreptăm către cortul de unde trebuie să preiau kit-ul.

Până acolo trecem însă printr-un alt cort unde se vinde marfă cu sigla IM şi se vinde nu glumă. Coada dă să iasă din cort, dar noi avem treabă. Fac formalităţile, iau brăţara, cipul, tot. Din kit face parte şi un rucsac foarte mişto de care m-am îndrăgostit. Aviz organizatorilor de competiţii interne. Cred că ar câştiga mult mai mult în vizibilitate un eveniment care ar include în kit un rucsac draguţ în locul eternului tricou pe care îl porţi sau nu. Evident, mă refer la cei care îşi permit să ofere aşa ceva, însă un rucsac merge purtat mult mai des şi în mai multe locuri decât un tricou. Think about it. 🙂 În fine, câteva poze şi mergem să mâncăm ceva. Desigur, Antoni cară rucsacul. 🙂

Iau contact vizual cu faimosul covor roşu şi cu scena prin faţa căreia visez de 3 ani să trec… Mai e puţin…

Ieşim puţin pe plajă pentru o primă întâlnire cu marea. Este agitată, cu valuri de 0,5 m. Nu mă sperie, nu astăzi. Începe să plouă, asta a fost regula în ultimele 2 zile: “duşuri” scurte şi dese. Gândul la un timp bun pe bicicletă îmi dispare, fiind înlocuit de ceea ce mi-a spus Mihai: “Stay safe.”

T – 1 day

Sâmbăta vine, iar noi ne trezim devreme pentru că trebuie să ajungem la briefing. Înainte de asta ne oprim să luăm micul dejun. La o masă lângă noi stă un cuplu. Ai zice că sunt certaţi, nu-şi vorbesc. El are privirea fixată într-un punct numai de el ştiut şi pare extrem de încrezător. Au undeva peste 40 de ani amândoi, aşa cred. Recunoscându-l după braţara de la mână ca participant, îl întreb care-i secretul de a fi atât de încrezător în ziua dinaintea cursei. Îmi răspunde că are câteva IM-uri la activ (vreo 10), iar eu deja mă gândesc că pare evident. Nu apuc să-mi termin gândul că soţia sa îmi spune că nu trebuie să-l iau în seamă. “Când s-a trezit dimineaţă mi-a spus plângăcios ca un copil că urăşte ziua de dinaintea cursei şi de-atunci nu mai vorbeşte cu mine.” îmi spune ea. Mă liniştesc. Dar e o linişte artificială, una creată de confortul psihic că mai e o zi până la cursă, că trebuie să mâncăm, să mergem la briefing, să asamblez bicicleta etc. şi de-abia apoi…

Intrăm în cortul unde se va ţine briefing-ul, puzderie de lume. Suntem ochi şi urechi şi printre ceva glumiţe pe care le gustăm din plin, prezentatorul ne spune clar: “Remember, drafting is cheating!”. Mi se ridică şi acum părul pe mâini când mă uit la filmarea cu întâmpinarea oficială…

De la briefing mergem în cameră unde mă apuc de şurubăreală şi de despachetat bicicleta care, aşa învelită, arată ca o mumie. Antoni mă ajută cu ce poate şi când nu are cu ce, îmi face poze. Vă doresc şi vouă aşa un om în momente similare, cu încărcătură emoţională mare. Suntem ca într-o operaţie, ce-i cer, asta-mi dă la mână. Sunt atent la fiecare mişcare pe care o fac, aşa sunt eu. Îmi reuşeşte operaţiunea într-un final şi, cu casca pe cap şi trisuit-ul pe mine, ieşim la o ultimă testare pe traseul de concurs. Pe străzi este plin de sportivi pe biciclete sau alergând. Antoni îmi spune că toţi arată atletic şi când mă uit la el chiorâş continuă: […] aşa, ca tine!”. :)))

Ies pe traseul de bicicletă şi încerc să reperez porţiunea aia de 3 km (dus-întors – 6 km) pe care prezentatorul ne-a spus dimineaţă să avem grijă pentru că este foarte strâmtă şi plină de limitatoare de viteză şi guri de canal. Nu o găsesc aşa că îi dau bice pe traseul deluros la început, dar splendid. Antoni, cu rucsacul meu în spate, vine în întâmpinarea mea alergând. Băiatul ăsta este magic. Atât de magic încât îmi spune cu ochii scăpărând că a reperat o plajă de nudişti. :))) Mă uit iarăşi chiorâş la el şi continuă: “[…] dar noi avem treabă!”. :))) Alergăm puţin pe faleză, ocazie cu care observăm şi T1, locul unde trebuie să-mi las bicicleta. Reîntorşi în camera de hotel, îmi fac bagajele pentru a le lăsa în tranziţii: punga albastră ce conţine tot ce am nevoie pentru proba de bicicletă, iar cea roşie, cele trebuincioase pentru alergare.

Stau în coada asta care merge foarte repede.

Bicicletele le lăsăm pe caprele special numerotate, amplasate pe un teren sintetic de fotbal, apoi intrăm în cortul special amenajat pentru a ne identifica locul în cuiere şi a ne lăsa acolo pungile (asta poartă numele de “clean transition”, adică fără prosopele între biciclete).

Gata şi cu asta. Hai să mâncăm ceva.

Luăm la pas staţiunea şi Antoni realizează încă o dată: “Bă, da nu esti funny deloc… Ţi-au dispărut glumele alea mişto…”. După cum spuneam, ne înţelegem din priviri, aşa că tot el continuă: “[…] da’ cred că şi io aş fi la fel. Oricum, nu-mi fac probleme pentru tine.” După UltraBalaton am auzit adesea asta: “Nu ne facem probleme, o să termini.” sau “IronMan-ul o să ţi se pară pistol cu apă.” Şi nu neg că, auzind astea, am avut tendinţa să devin mai neglijent cu pregătirea, să desconsider puţin acest eveniment. Asta este cea mai mare greşeală pe care am putut-o face. Deşi ştiam că va fi cu totul şi cu totul altceva, am devenit tot mai relaxat.

Mâncăm ceva şi, la restaurantul unde acum luăm cina, ne vedem cu ei, cuplul cu care ne-am întâlnit şi la micul dejun. Îmi păruse rău că nu ne-am fotografiat dimineața, aşa că nu mai ratez ocazia şi le cer permisiunea să facem o poză. Am perceput asta ca pe un semn de bun augur. Până la urmă, care erau șansele să ne revedem în toată Calella, printre atâția oameni. Ora 22:00 mă găsește deja în pat, încercând să adorm.

Ceea ce avea să urmeze era cursa la care visam de mult timp, cursa pentru care nu o dată am fost ridiculizat cu remarci de genul “Stai mă acasă, vrei să mori pe-acolo.”.