E noapte şi e târziu, cred că în jur de 00:00 şi tocmai ce am trecut de Ploieşti. Tot “E noapte şi e târziu” ne cânta şi Adrian de la boxele unui localnic care probabil că nu-şi mai găsește lama… Sunt la mijlocul unui antrenament, mai am vreo 50 km de parcurs şi mă gândesc că trebuie doar să mănânc, să beau şi să alerg. Atât am de făcut, pare simplu… Pare.

Andrei Roşu anunță pe Facebook un antrenament de 101 km care se potrivește perfect cu planul meu de antrenament pentru UltraBalaton. Aveam nevoie de o alergare de 100 km şi dacă e şi nocturnă, îmi vine mănușă. Inițial trebuia s-o fac singur, cu o săptămână în urmă, însă km acumulați în ultimele săptămâni şi-au luat tributul, am o gambă rebelă care nu-mi dă pace. Așa că o las să se liniștească preț de câteva zile, timp în care stau ca un leu în cușcă uitându-mă cu jind la bascheţii de alergare. Timpul trece şi trece greu însă gamba mă lasă ușor, ușor, așa că adaptez planul din mers şi mă decid pe ultima sută de metri să iau parte la alergarea organizată de Andrei.

Ziua de vineri mă prinde la birou încheind câteva task-uri care nu mă lasă să respir de câteva zile. De dimineață am tras din greu prin metrou de o geantă grea, mult prea grea… Am în ea mâncarea, apa, echipamentul, totul, zici că mă mut.

Termin ce am de făcut şi mă grăbesc spre etajul -2 al clădirii în care lucrez, acolo unde am un vestiar super amenajat. Am aici dulap, duș, totul, high class. 🙂 Intru repede la un duș, după care încep să mă ung tandru :)) cu body glide. E de la Decathlon dar face minuni, nu mă lasă să mă pricopsesc cu tot soiul de băşici şi iritaţii prin locuri în care am mai avut şi de care prefer să nu-mi aduc aminte. Tot ce trebuie să fac e să dau din belşug şi să am grija apoi, când termin antrenamentul şi mă bag în cadă, să nu alunec să-mi sparg capul. 😛


Am ales să port astăzi exact acelaşi echipament pe care-l voi purta la UltraBalaton: Asics Gel Nimbus 17 cu care mă împac de minune, şosete tehnice de la Compressport, lenjerie tehnică, pantaloni şi gambiere de compresie tot de la Compressport. Am să port şi o bentiţă de la acelaşi producător. Voi avea cu mine centura de hidratare şi tricoul…tricoul pe care l-am primit cadou de la grupul de alergători din orașul meu natal, inscripționat cu “Slatina Running Team” şi care îmi va aduce noroc astăzi. L-am modificat puțin la croitor pentru că am cam “intrat la apă” de când alerg peste 150 km săptămânal… Deh, riscul meseriei. 🙂 Am cu mine şi vesta reflectorizantă şi frontala fără de care n-am ce să caut la antrenamentul ăsta.

Ies afară, îl aștept pe Andrei să vină să mă ia. Mă culege din mers şi ne îndreptăm către Snagov unde îi va lăsa pe cei mici. De aici Gedai Get ne va lua cu mașina către Comarnic. După ce înfulecăm câte ceva pe fugă, ne îmbarcăm şi o tundem. Suntem Anca Precup, Andrei, Răzvan Norocel, Gedai şi cu mine. Deja mi-e somn şi nici n-am început să alergăm. Asta e…ce-o ieși, o ieși… Până la urmă e doar un antrenament, unul al dracu’ de lung pentru mine.


La birtul din Comarnic inscripționat sugestiv “Km 101” e lume multă… Suntem vreo 8 alergători dacă nu mă înșel, câțiva vor alerga “doar” până la Ploieşti de unde un alt grup de alergători care vor alerga de la Lukoil până la Bucureşti, ni se va alătura. Vom avea două mașini de suport conduse de niște îngeri păzitori fără de care n-am putea face nimic: Alexandru Kelerman, Octavian Baban şi Gedai Get. A venit şi Radu Cristi cu bicicleta pe tren urmând să pedaleze alături de noi şi sa ne tragă-n poze. Vine şi TVR-ul, astăzi alergăm în pas cu Paul Dicu pentru Inima Copiilor şi după un scurt interviu începe încălzirea.

11149670_10204336089022360_5551347186270988647_o

La antrenamentul ăsta suntem 3 participanți la UltraBalaton: Dragoș Rouă, Florin Ionița şi eu. Suntem nerăbdători să vedem ce înseamnă 100 km pentru ca mai apoi să încercăm să ne facem o idee despre cum o să fie 220.

11045391_10204336089782379_4597343973921331899_o


Plecăm încetișor, cu frică. Alerg cu Andrei de la care aflu o mulţime de informaţii preţioase pe care le voi pune în practică la UltraBalaton, omul ăsta este o sursă inepuizabilă de cunoştinţe. Din 5 în 5 km îngerii noștri ne încurajează şi ne așteaptă cu ce avem nevoie. Mă opresc numai când trebuie să mănânc şi altceva în afară de eternele smochine, migdale şi glucoză pe care le am la mine sau când trebuie să îmi prepar altă doză din licoarea făcătoare de minuni. Ce conține? Apă :P, 4:1 de la High5 şi un plic de săruri de hidratare. Am ales să suplimentez aportul de electroliți cu acele săruri, în urma discuţiilor cu Andrei Nana, un sportiv încercat care mă ajută cu sfaturi şi încurajări ori de câte ori am nevoie, un prieten de nădejde care anul acesta va participa pentru a 3-a oară la Spartathlon. 4:1 este un mix de carbohidraţi cu absorbţie rapidă şi proteină din zer, proporția fiind, evident, de 4 părți carbohidraţi la o parte proteină. În plus are adaos de potasiu, un electrolit la care în urma analizelor am constatat că sunt deficitar. Prin mașină mai am o caserolă cu măsline sărate şi cașcaval.

La fiecare 20 minute iau 3 înghițituri de apă, iar la fiecare 30 minute mănânc ceva, totul se desfășoară în alergare. Mai puțin pipi-ul pentru care trebuie să mă opresc. 😀 Km trec greu însă simt că alerg destul de repede pentru că așa-mi spune pulsul. Sunt undeva în coada plutonului dar de-abia am început.

Se lasă seara şi pe alocuri suntem nevoiți să alergăm cu frontalele aprinse. Din când în când câte o mașină ne claxonează şi vad ceva degete ridicate, sper eu că sunt cele arătătoare. Tot din când în când, de-a latul acostamentului pe care alergăm noi, se întinde Radu şi până să ne dam seama că e el, blitzul lui ne șterge parțial memoria ca în Men in Black.

Andrei îmi turuie informație iar eu mă străduiesc să o bag în dosarele cerebrale astfel încât să o pot accesa mai târziu. Una dintre ele: “Încearcă să te menții şi să tragi tare pe ultimi 30 km.” Mă bufnește râsul când mă gândesc cu ce nonșalanță vorbește de distanțele astea dar știu că are dreptate, așa ar trebui să fac, dar cine o mai putea?


Trec vreo 30 km şi simt că m-am încălzit deși alerg doar în tricou. Cerul este atât de clar…numai bun de observații astronomice. Clar şi fără nori, măcar n-o sa ne plouă. Ne oprim pentru scurt timp la mașină iar Andrei îmi bagă pe sub mustăți o pastilă de cafeină. Vorbisem până aici despre creier şi faptul că într-o cursă precum UltraBalaton-ul, el trebuie să stea alert. Nu trebuie să uit că acolo perioada de alergare pe timp de noapte va fi etapa (deși cursa este non-stop, aici nu dormim) definitorie dintre succes şi eșec pentru că va veni după 12 ore de alergare, astfel încât gestionarea ei cu cap (şi la propriu şi la figurat) este critică.

O fi sau nu placebo dar pastila respectivă are asupra mea efectul vederii unui supozitor supradimensionat așa că o rup la fugă. Mă uit la picioare cum aleargă de capul lor şi la puls care mi-a crescut cu 10 BPM. Efectul ei avea să mă țină 6 ore. Am mai învățat ceva.

Ajung la Lukoil-ul de la Ploieşti unde, după 100 m cu media sub 2:46 min./km alergați din cauza unui câine psihopat, zăresc peste stradă grupul de alergători veniți din Bucureşti care mă ovaționează. Tot aici îl găsesc şi pe Florin aşteptându-ne. E a doua oară când face asta. Conduce plutonul însă nu-şi poate tempera (şi pe bună dreptate) instinctul vitezist, așa că se duce înainte. Florin este, cu toată modestia, românul care trebuie urmărit la UltraBalaton, este un om frumos şi o mașină de alergat.

Nu mă opresc însă, alerg în continuare, Florin mi se alătură. Știu că de-acum începe greul pentru mine…

Antrenamentele pe distanțe lungi pe care le-am făcut în ultimul timp m-au ajutat să mă cunosc. M-au ajutat să îmi dau seama când urmează ca “procesorul” să îmi devină din aliat dușman, când mușchii se vor răzvrăti împotriva sarcinii la care-i supun şi vor refuza să se mai contracte pentru a-mi acorda forța de propulsie. Dar tot antrenamentele m-au învățat şi ce să fac ca să trec peste aceste momente. Ce mă ajută pe mine? Practica respirației conștiente şi vizualizarea felului în care fiecare mușchi, tendon sau articulație funcționează. Sunt niște momente în care atenția mi-e concentrată în prezent, acolo unde ar trebui să fie, momente care par că trec imediat dar ceasul mă atenționează că stau în starea asta de 45 de minute. Fiecare cu “problemele” lui. 😛 Asta funcționează la mine pe distanțe mai scurtuțe, după 200 km e altă poveste pe care n-o știu…încă.

11102862_10204336114502997_5348036924877318623_o


Pe la km 60 încep să am probleme cu genunchii…dispar însă… Alerg alături de Florin iar după puțin timp zăresc Skoda care trage în fată noastră, pe dreapta. Oprim scurt şi aflăm că suntem cu mai bine de 10 km în fața grupului secund.

Tot aici aflu că tocmai ce mi s-a pus o țintă pe spate. Unul dintre alergătorii care au plecat din Ploieşti, mi-a lăsat ceva avans şi trage tare să mă prindă, mi-a comunicat că vine după mine, habar n-am de ce. Instantaneu mi se activează instinctul competitiv şi încep să fac calcule: distanţă, pace, puls. Mi se reprimă la fel de instantaneu. În astfel de alergări știu că trebuie să ai răbdare, distanţa e lungă iar corpul trebuie forțat atât cât trebuie şi nimic mai mult. Fiecare calorie consumată inutil, cu scrâşnete din dinți, umeri încordați sau balans inutil de brațe, se cuantifica în secunde preţioase, secunde pierdute. Știu, toți spunem asta… “Eu nu concurez împotriva nimănui, vreau doar să văd din ce sunt făcut”. Şi parțial așa şi este. As fi dobitoc să merg la UltraBalaton cu gândul că vreau să îl depășesc pe X sau Y. Cu toate astea, toți avem implantat acolo adânc şi încă din timpuri imemoriale acel instinct animalic. Nu-l poţi elimina dar poţi fi conștient de el şi îl poţi suprima. Îl poți gestiona şi îl poţi elibera, contează să știi când şi pentru asta doar experiența şi genunchii rupți te pot ajuta. Eu sunt încă departe de acest deziderat, dar simt că progresez şi în aria asta. Așa că mă las purtat de picioare pe un DN1 care nu se mai termină.

Lumina frontalei mă hipnotizează. Mă uit “în ea” şi mă ameţeşte dar e o ameţeala plăcută, ca aia de după 4 beri. Cu 10 km în urmă le cerusem băieţilor din echipa de suport să-l întrebe pe Andrei dacă mai are în plus vreo pastilă de cafeină. Au omis amândoi asta, sunt şi ei obosiţi. Şi eu sunt obosit dar în plus sunt şi idiot astfel încât după ce întreb a doua oară dacă au vorbit cu Andrei şi după ce primesc ca răspuns un “Am uitat, îmi pare rău…”, îmi scapă o înjurătură… Se lasă tăcerea şi odată cu ea realizez cât de îndobitocit sunt… Îmi cer scuze şi acum, la fel ca atunci… Iertaţi-mă băieţi, dacă nu eraţi voi, nu ajungeam până acolo. Un “Bravo, campionule!” sau un “Mamă, ce bine arăţi după 70 km!” sunt adesea mai mult decât o pastilă de cafeină. Mulţumesc… Băieţii aveau să îmi aducă mai târziu o sticlă de 0,5 l de cafea pe care am băut-o jumate dintr-o înghiţitură.


Sunt pe la km 80, Radu a rămas cu noi, cu Florin şi cu mine. Înţeleg că problema medicală dobândită la Maratonul Nisipurilor a recidivat pentru Florin… Dar trage în continuare. Alexandru Kelerman aleargă şi el de vreo 10 km cu noi, ne este pacemaker.

Simt că am energie, mă simt puternic. Cu gândul la poveţele lui Andrei, accelerez ușor. Florin rămâne cu câţiva metri mai în spate după care îl aud venind puternic. Mă prinde şi îl aud gâfâind. E momentul în care ceva în mintea mea îmi spune “Du-te, poţi s-o faci!”. Nu mă împotrivesc. Când Florin mă ajunge, accelerez şi mai tare. Accelerez nu pentru a-l depăşi, n-aş avea nicio şansă în faţa lui. Florin ia o decizie matură, de sportiv experimentat şi decide să se retragă după 85 km. Îţi mulţumesc Florin! Deşi poate pare aiurea, m-ai învăţat multe. M-ai învăţat că trebuie să fii cerebral în orice moment.

Radu e lângă mine…așa cum a fost mereu în multe momente importante pentru mine…atât în concursuri şi antrenamente, cât şi în viața personală. Mulţumesc frumos, Radu! Pentru că ești un prieten cu care am împărtăşit mai multe momente grele decât bune, pentru că mă pot baza pe tine la orice ora din zi şi din noapte, pentru că știi să îmi tolerezi capriciile de fetișcană la primul ciclu.


Intru pe aleea care merge paralelă cu parcul Herăstrău. Câteva sute de metri şi gata. Îmi vin în minte momente frumoase şi dragi mie, așa funcționez eu, nu scriu asta ca să dea bine, vreau doar să exprim trăirile mele. Mama sărindu-mi de gât când pe ultima coborâre de la EcoMarathon, am cules o floare pe care i-am oferit-o la finish, fusese ziua ei cu o zi înainte. Lacrimile tatălui meu, mascate actoricesc pe sub ochelarii de soare. Poveţele primite de la oameni dragi mie, de la prieteni… Andrei Roşu, Andrei Nana, Emilian Croitoru, Aris Necula. Şi băieții plâng câteodată, am mai spus asta.

Ajung primul şi după 10 ore, 38 de minute şi 42 de secunde mă vad cu Charles de Gaulle. Statuia lui îmi amintește de cea a lui Leonidas de la finalul Spartathlon-ului, concurs la care vreau să ajung în curând. Am alergat 101 km cu un pace mediu de 6:19 min./km care înglobează şi opririle. Este o realizare extraordinară pentru mine.

A fost un antrenament util, un antrenament pe care uneori l-am perceput ca o competiție. O fi bine, o fi rău, voi vedea.

Mulţumesc tuturor pentru că am avut ocazia să alerg alături de voi. Pentru că am reușit să stabilesc conexiuni adânci cu voi, conexiuni pentru care câteva pahare de vin sau un grătar sunt inutile, conexiuni profunde pe care simt că numai așa le puteam dobândi.

327 View

4 thoughts on “Despre un antrenament: Comarnic – Bucureşti (2015)





Leave a Comment