Au trecut aproape două luni de la sfârșitul acestei aventuri, dar te rog să mă crezi că încă țin minte fiecare detaliu al celor 7 zile și câteva ore… Desigur, dacă mă întrebi așa, pe sărite, ce am făcut în ziua X pe la prânz, este foarte posibil să mă bâlbâi puțin, însă odată ce încep să rememorez întreaga poveste de la un capăt la celălalt, totul capătă contur…
Înainte de a trece la ceea ce s-a întâmplat efectiv în cursă, mă văd nevoit să-ți expun câteva evenimente care au o importanță aparte în economia întregii noastre aventuri și în lipsa cărora cu siguranță vei considera că acestei povești îi lipsește ceva. Poate că nu vrei să afli, spre exemplu, aspectele referitoare la călătoria noastră până în Canada, sau poate că nu vrei să-i cunoști pe cei care dau viață acestei bestii (a se citi “6633”). Nu trebuie decât să sari peste paragrafele respective, de-aia am structurat poveste astfel. Dar te asigur că toate lucrurile au legătură între ele, că fără a-i cunoaște pe Martin, Kevin sau Jonny îți va fi puțin mai greu să îți imaginezi prin ce am trecut. Pentru că vreau să vii acolo cu noi, să îți imaginezi că ești lângă noi. Și mai vreau să știi totul pentru că nu vreau să-ți ascund nimic. Așa că hai cu mine în Canada să afli exact cum au stat lucrurile. Toate lucrurile.
Ultimele detalii înainte de start
Înainte de plecare
Mâine trebuie să plecăm. Este o etapă importantă pe care nu credeam că o să ajung să o văd gata de a începe. Să ajung aici nu a fost deloc ușor din niciun punct de vedere. Dar dacă pot să spun că este ceva ce-mi place cel mai mult la tot ce înseamnă o cursă, aceasta este călătoria până la start. Iar în cazul 6633 călătoria asta a părut cu mult mai lungă decât a fost de fapt și sper eu ca acum, la finalul ei, să fi reușit să mă transform în omul care poate să ducă la sfârșit această încercare. Nu am niciun semnal în sensul ăsta, nimic care să îmi dea încredere în mine, poate doar pe Andrei care cu optimismul lui debordabil, îmi spune mereu că o să fie bine. Dar e și el tot om ca mine și ca tine, deși unii oameni tind să-l vadă anti-glonț. Îl văd uneori și pe el că ezită, dar revine la loc ca hopa Mitică moment în care îmi dau seama că așa trebuie să procedez și eu, că poate asta este cheia reușitei într-o astfel de cursă (și nu numai): să te ridici și să continui, indiferent de ce întâmplă.
Abordarea mea este puțin diferită în sensul în care mă concentrez pe ce trebuie să fac ca să nu fie nevoie să cad și deci să mă ridic de prea multe ori. Dar greșesc, m-am convins de asta. Cursa asta m-a convins de asta. Pregătește tot ce poți pregăti, controlează tot ce poți controla, adaptează-te, ridică-te și pregătește-te cum poți mai bine pentru că o să cazi din nou. Așteaptă-te la asta și când ești lovit cel mai tare, ridică măcar capul dacă mai poți (și TREBUIE să poți) și întreabă: “Asta a fost tot?!?”. Asta trebuia să fie abordarea mea. N-a fost.
Îmi amintesc… Mai am câteva ore până la decolare, iar eu stau pe canapea fără vreun gând să adorm. Stau așa cam fără sens și mă gândesc la nu mai știu ce. În jur numai tensiune, simt că parcă ceva o să pocnească la un moment dat. Sandra, soră-mea, Lavinia, eu. Stăm și ne uităm unul la altul. Bagajele sunt făcute, așezate la ușă. Am totul pus la punct, de fapt nu. Mai am ceva de pus în bagaje. Mă duc în cameră și iau plicurile de pe birou. Le pun în bagaj, undeva deasupra. Aceste plicuri reprezintă una din cele mai puternice arme pe care le pot avea cu mine, în cursă. Arme împotriva mea, împotriva celui slab.
Revin pe canapea. Beau o bere, cred că deja e a doua dar nu-mi pasă. Am un sentiment de parcă aș avea voie să fac ce vreau astăzi, că cine știe când o să mai am ocazia asta. Tăcerea asta este curmată de soră-mea. Vine, se așează lângă mine și cu ochii înlăcrimați îmi ia mâna într-a ei și îmi deschide palma. Și-o deschide și ea pe-a ei și lasă să cadă într-a mea o cruciuliță din lemn. “Ia-o tu și să te întorci sănătos acasă.” și pleacă. N-am fost niciodată un tip bisericos. Credincios da, bisericos nu. Am credința în suflet și consider că nu trebuie să mi-o manifest nicicum dacă nu simt asta. De-asta mă duc la biserică atunci când simt, nu neapărat duminică. Îi pun un șnur negru pe care-l găsesc prin casă. Crucea asta reprezintă mult pentru mine și acum așa cum a reprezentat și în cursă. O s-o port cu mine la toate încercările definitorii.
Dorm totuși câteva ore. Mă trezesc buimăcit și cu mișcări automate încarc bagajul în mașină și plecăm spre aeroportul Otopeni. Suntem toți patru în mașină. Odată ajunși în aeroport, începem să descărcăm bagajele. Mă revăd cu părinții mei care au venit să ne conducă. Ajunge și Andrei și odată cu el și săniile, ambalate și împachetate. Ajungem la check-in să facem formalitățile necesare. Vreau să plecăm odată pentru că nu mai suport starea asta de tensiune, parcă plecăm la război și cine știe dacă ne mai întoarcem. Că nu-i război, asta știm cu toții. La fel, riscurile să nu ne mai întoarcem sunt minime… Cel puțin așa ar trebui să fie. Până la urmă suntem cu analizele la zi (cerință obligatorie din partea organizatorilor), suntem cât de cât pregătiți și deși cursa este una extremă nu au fost înregistrate (încă) evenimente tragice. Și totuși…
Ne luăm la revedere de la cei dragi încercând să părem siguri pe noi, tari. Surprind un moment în care tata îl îmbrățișează pe Andrei și îi spune ceva. Tata este vizibil înduioșat de moment, dar ferm. Nu deslușesc însă ce-i spune. Plecăm.
Zborul până la Frankfurt este scurt și lin. După niște salate și o scurtă escală, ne îmbarcăm spre Vancouver. Nimic interesant până aici.
Zborul până la Vancouver va dura ceva mai bine de 9 ore, dar am reviste, cărți cu mine. N-am mai zburat niciodată atât de mult astfel încât rămân impresionat de playlist-ul din avion. Și dă-i și bagă filme la greu de zici că n-am fost în viața mea la cinema sau mai rău (sau poate mai bine ?!?) că n-am avut vreodată un televizor. De groază, comedii, ceva James Bond. 10 ore de filme. Non-stop. De fapt nu non-stop. Am făcut câteva pauze să-mi pun compresiile și să-i fac câteva poze lui Andrei care dormea bubă, mumificat în buff-ul CIA. :))))
În Vancouver altă escală, una ceva mai lunguță, dar ne hlizim pe-aici pe la meduze și totem-uri, mai bem o apă, mai o carne (eu), mai o verdeață (Andrei :D) și ne îmbarcăm către Whitehorse într-un avion ceva mai mic dar la fel de mișto (a se citi “tot cu filme”). Deși o cursă internă, zborul avea să dureze cam 3 ore.
După cum spuneam în prima parte a acestei povestiri, Canada este mare rău… Deși este doar o dată și jumătate față de România ca și populație, este a doua țară de pe glob ca suprafață. Îți dai seama ce se mai plictisesc canadienii? Cred că la ei, să pleci “la țară, la bunici” are cu totul altă însemnătate pentru că cel mai probabil ai nevoie de concediu pentru a parcurge distanțele. În fine…
În avion ne întâlnim și cu Frank Fumich tuns la chelie în spirit de solidaritate cu Jack Rollins, un băiețel de numai 5 anișori căruia o formă agresivă de cancer încearcă să-i fure șansa la viață. Te las cu o fotografie care mie mi-a rupt sufletul și te rog, ca dacă consideri necesar și oportun, dacă simți asta, să donezi aici un bănuț pentru acest suflet.
Începem să vorbim despre ce ne așteaptă. Discuția alunecă invariabil către pregătirea noastră, iar pe Frank îl bufnește râsul când aude că noi nu numai că nu ne-am antrenat cu săniile, dar nici măcar nu știm cum arată. “No, this can’t be, man. You’re fuckin’ with me, right?” ne întreabă. Ne-am fi dorit noi să fim doar glumeți…
Aterizăm cu bine… Cu bine doar noi pentru că săniile s-au pierdut undeva pe drum… Îmi zic că poate este un semn că nu vom lua start-ul, dar încerc să-mi reprim acest gând care știu că vine pe fondul apropierii zilei X și a faptului că, luând contact direct cu frigul Canadian, încep să realizez tot mai mult în ce m-am băgat… Și începe să mi se facă tot mai frică.
Whitehorse este un mic orășel din nordul (evident :D) Canadei și totodată capitala Yukon-ului. Un orășel în care pe perioada iernii nu prea vezi lumina soarelui (la fel de evident :P) motiv pentru care incidența alcoolismului este foarte ridicată. Până la urmă chiar nu văd ce altceva ai putea face aici iarna… 🙂 Aeroportul e gol. Doar Martin ne așteaptă la sosire.
Facem cunoștință și constat că este un tip foarte mișto. Mic de statură și grăsunel, n-ai zice că are la activ unele dintre cele mai dure ultra-uri în condiții de frig extrem. De-aici, ne îmbarcăm într-un minibus și ne îndreptăm către hotelul unde vom sta preț de câteva zile, înainte să plecăm către start-ul cursei aflat la vreo 1.000 km mai departe.
O să încerc în cele ce urmează să mergem puțin pe fast-forward pentru că n-aș vrea să-ți răpesc mai mult timp decât mi-este mie necesar, pentru a-ți puncta doar câteva momente, cred eu, drăguțe sau/și importante. După ce ne cazăm, are loc un scurt briefing cu privire la cele ce urmează să se întâmple, evenimente printre care se regăsește și controlul obligatoriu al echipamentului. Reîntorși în cameră, desfacem tot echipamentul și ni-l împrăștiem în mod ordonat fiecare pe patul lui, în așteptarea lui Kevin Hollings, un tip robust, care deține recordul cursei de 120 de mile și anume 34 de ore și 35 de minute. Senzațional…
Kevin nu vine singur, ci însoțit de Mark Price, un timp roșcovan care făcea un ritual aparte din rulatul țigărilor de foi. Un tip carismatic, pe care ori de câte ori îl vedeam în cursă, că era ora 16 sau ora 5 el era în permanență cu zâmbetul pe buze. Tare tipul.
Cu o listă în mână cei doi “trec” prin echipamentul nostru, obiect cu obiect. Ajung la sacul meu de dormit și încep să-l întoarcă pe toate părțile. Nu înțeleg ce caută însă mă lămuresc de îndată ce îi văd pe amândoi strâmbând din nas la văzut etichetei pe care scrie că sacul rezistă până la -25 de grade Celsius. Încerc să le spun că nu mă voi băga în sac dezbrăcat, ci super îmbrăcat, că voi rezista acolo în frig, dar îmi răspund că ceea ce voi face este extrem de riscant. Îi înduplec, până la urmă chiar nu am la mine vreo 800 de Euro să dau pe un alt sac de dormit. Plus că, după cum ți-am mai spus, strategia noastră era să dormim totuși în acele adăposturi. Dar strategia… O să vezi tu…
Ajung la primus și butelii și constată că…noi nu avem butelii. Rezolvăm repede și acest aspect spunându-le băieților că avem canistrele rezervate la magazinul din oraș, nu trebuie decât să mergem să le cumpărăm de acolo.
Și ajungem la cort… Acel cort împrumutat, de două persoane. Un singur cort, două persoane. Aici nu mai avem cale de întors. Băieții nu trec peste acest aspect și ne spun foarte franc: “Ori vă mai luați unul, ori unul dintre voi nu va lua startul.” Clear as daylight. Andrei scoate din “joben” un alt cort pe care îl arată băieților. Anticipând că vom avea nevoie de un al doilea cort, stabilisem ca Andrei să mai ia unul de-acasă, un cort care nu avea nicio treabă cu ce aveam noi de făcut. Un cort în care se jucau copiii lui și pe care scria cu litere de-o șchioapă “ULTRALIGHT” deși avea nici mai mult, nici mai puțin de 9 kg… Doar nu eram nebun să car acea nicovală după mine… Văzându-l, Kevin și Mark își dau seama de stupiditatea situației și încep să râdă zgomotos. Se scuză însă spunând că n-au mai văzut vreun concurent care să care într-o sanie de 10 kg (goală) un cort de 9 kg. Era deci evident și pentru ei că niciunul dintre noi nu va lua cu sine în cursă acel cort. Ne-au dat termen ca până a doua zi la prânz, când urma să facem o testare a echipamentului afară, sub supravegherea lor, să rezolvăm cumva situația.
Zis și făcut. Cu rucsacii în spate, ne îndreptăm către magazinul de articole outdoor din Whitehorse.
Ajunși aici, achiziționăm canistrele cu combustibil pentru primus și ne rupem de la gură niște mulți bani 😛 pentru a achiziționa 2 bivuaci. Foarte pe scurt, bivuacul ține loc de cort fiind practic o husă pentru sacul de dormit. După cum ți-ai dat seama, bivuacul este și mai mic, și mai ușor și mai ușor de instalat decât un cort, ceea ce nu putea fi decât bine pentru noi. 🙂
La briefing-ul oficial al cursei, apuc să îi cunosc personal pe o parte din membrii staff-ului organizatoric. Spun “o parte” pentru că această cursă este organizată și cu suportul localnicilor din zonele pe care urma să le tranzităm, unii dintre ei aflându-se deja pe traseu pentru ultimele verificări și aranjamente. Astfel, am șansa să îi cunosc aici pe Murray Fuller, Josh Smith și Jonny Davies.
Cu Murray n-am prea interacționat de-a lungul perioadei în care s-a desfășurat concursul, dar nu știu cum, am avut senzația că este peste tot. Pur și simplu, ori de câte ori luam contact cu organizatorii, fie în timpul cursei, înainte sau după concurs, pe undeva pe-acolo apărea și Murray. Și în funcție de locul unde ne întâlneam, fie îl găseam cu ochelarii și barba înghețată, fie cu ochelarii aburiți și barba jilavă. 🙂
Cu o alură de jucător de rugby, Josh era cunoscut în special pentru mașina pe care o conducea :): un tanc GMC care trăgea după el un soi de rulotă ce avea să ne servească drept checkpoint mai târziu în cursă.
Cred că în mașina aia, plus bena din spate, plus “rulota” încăpea zestrea mea plus toată mobila din casă. 🙂
Jonny a venit la ediția din 2016 a 6633 ca medic, după ce anul trecut o făcuse în calitate de participant la cursa lungă pe care a finalizat-o cu succes. Dar nu-ți închipui că a venit, așa, sa ne panseze, fără a avea habar de ce face. Nu. În timpul său liber Jonny este medic voluntar la diverse ultra maratoane așa că cel puțin am avut confortul că a văzut chestii mai nasoale decât ce aveam să pățesc eu.
Hai să mergem mai departe… Într-o sală micuță de conferințe a hotelului la care suntem cazați, iau pentru prima oară contact cu toți participanții de la ambele curse ale 6633. Suntem 15 oameni, 12 la cursa lungă și 3 la cursa mai scurtă cu opțiune de a continua. România cu cei 3 participanți reprezentând 25% din totalul acestora :)) stă falnică lângă state precum Anglia, SUA, Australia, Singapore, Scoția sau Zimbabwe. Fiecare are motivele lui pentru care se află aici, dar toți vrem să terminăm cursa asta. Poate unii mai mult decât alții și aici mă refer la cei care sunt la a doua (sau mai multe) participări. Printre aceștia se regăsesc Poh Joo Toh (alias “PJ”) din Singapore și Mark Strathern din Zimbabwe.
Intrăm în posesia numerelor de concurs și tot aici luăm seama unor hanorace inscripționate cu logo-ul concursului, care-s frumoase tare. Știam de la edițiile anterioare că aceste hanorace urmează a fi date doar celor care finalizează cursa. Anul acesta însă, Martin a făcut o excepție și ni le-a oferit tuturor încă de la briefing spunându-ne: “You can take these right now. You all are some bloody stars, already.” 🙂 Profit de bunătatea vremelnică a lui Martin și pentru că aflasem că acea rulotă ne va servi la un moment dat drept checkpoint, îl întreb cum vom avea noi toți loc în acea rulotă să ne odihnim. Îmi răspunde impasibil și sigur pe el că rulota va reprezenta ultimul chekpoint înainte de finish-ul cursei și că cel mai probabil vom fi la zile distanță unii de alții atunci când vom ajunge la rulotă. Deci exclus să fie nevoie să ne înghesuim. Părerea lui. 🙂
După briefing ieșim repejor cu toții afară pentru câteva poze de grup și cam atât. Urmează simularea condițiilor de concurs.
Ne luăm cele de trebuință în rucsaci și plecăm către punctul de întâlnire situat la câțiva km de hotel. Suntem în permanență toți trei. Drumul trece pe lângă hotel și ușor, ușor lasă în urmă clădirile din Whitehorse, șerpuind pe malul unui lac înghețat. Urcăm puțin până ajungem într-un luminiș, de fapt o deschidere a drumului, ca un loc de parcare mai mare.
Desigur că suntem ultimii… Ceilalți concurenți sunt deja în corturi și cu aragazurile aprinse.
Îi salutăm pe băieți și îl rugăm pe Kevin care ne însoțise tot drumul povestindu-ne diverse, să ne facă repede o poză, acum până aprindem aragazurile și cât încă mai avem pilozități. 🙂
Sub atenta și crunta privire a lui Kevin care parcă a uitat subit cum râdeam noi împreună cu gurile până la urechi cu câteva minute înainte, începem să despachetăm și noi.
Ca să nu mă dezic de evenimentele din ultima perioadă, similar cu cazul săniilor pe care încă nu le văzusem la culoare (pentru că ți-am zis că erau pierdute pe undeva), nici de bivuacul ăsta nu prea știu nimic. Nici de aragaz, nici de cum se pune butelia. Nu că ar fi mare filozofie, însă se vede clar că sunt începător, la fel de clar precum este și faptul că N-AR fi trebuit să fiu începător, ar fi trebuit să știu deja tot ce ține de elementele logistice ale acestei aventuri. De fapt, chiar organizatorii recomandau câteva zile de analiză a componentelor pe care urma să le luăm cu noi în cursă, pentru a ne face viețile mai ușoare.
Cu zâmbetul pe buze (se vede și mai sus :D) desfac bivuacul și mă uit la el. Îmi dau seama că sub atenta mea privire nu se va deschide singur așa că fac ce ar face orice om normal la cap: caut instrucțiunile de utilizare care sunt undeva pe la hotel. Tibi mă scoate din rahat și mă ajută să-l pun. Kevin răsuflă ușurat.
Scot aragazul și cu mișcări care par sigure înfiletez butelia. Dau drumul la gaz și apăs butonul de aprindere (este cu piezo-aprindere). O dată, de două ori, de trei ori. Gazul iese afară în timp ce cu o privire aruncată pe furiș îl surprind pe Kevin cum dă ochii peste cap. A patra oară îmi iese numai că norișorul de gaz care apucase să iasă, se aprinde spectaculos ca într-o mini explozie nucleară. Cum stăteam eu așa pe ciuci, mă dau puțin în spate odată cu flama, mai să cad în fund. “It’s OK, Kevin. Everything is under control, just a little mistake. I can handle it, no worries.” “Man, are you sure you know how and when to use this shit?” “Come on, Kevin… You really don’t think I came all this way to conquer this beast unprepared…” Schițează un zâmbet resemnat și pleacă, eu însă nu-mi dau seama dacă a zâmbit pentru că era cât pe-aci să rămân fără sprâncene sau doar pentru că miroase a ars de la căciula mea.
Ajungem la hotel și avem plăcuta surpriză să constatăm că ne-au sosit și săniile… Mergem cu ele pe holul etajului la care avem camera și începem să le montăm. Trebuie să ne grăbim puțin pentru că se face târziu, iar mâine dimineață trebuie să avem totul montat și împachetat ca de concurs. Săniile astfel montate și încărcate vor fi încărcate în acea rulotă, urmând ca Josh să le ducă la start.
De data asta nu mai greșesc. Mă duc direct la instrucțiuni și, tot cu ajutorul lui Tibi, reușim să le punem pe roți.
Termin și mă uit mândru la atelajul ăsta care în următoarea săptămână va deveni ca o prelungire a corpului meu, va face parte din mine. Trebuie să ne împrietenim… Și chiar arată frumos. Așa, cu numărul de înmatriculare lipit în spate și cu steagul României prins în chingile sacului principal, chiar îmi place. 🙂
Facem un mic test și ne băgăm la somn… 🙂
Dimineața zilei următoare ne găsește într-o frenezie continuă de teamă să nu uităm ceva. Ne așteaptă o lungă călătorie cu mașina către start, o călătorie pe care o vom face din două bucăți pentru a avea timp de odihnă.
Dar înainte de a ne îmbarca, trecem pe la rulotă și încărcăm săniile cărora le rabatăm roțile. Drumul este lung și nu tocmai bun, iar noi nu vrem să avem surprize, avem nevoie de săniile astea intacte.
Luăm micul dejun pe fugă și plecăm. Next stop: Dawson.
Călătorim cu toții în niște truck-uri imense, cum nu prea vezi pe la noi, majoritatea GMC-uri. Deși mari și grele consumul mediu al celei cu care ne deplasăm noi este de 7 l/ 100 km… Aceste mașini sunt închiriate de către organizatori și reprezintă principalul element de cost pentru ei deoarece în toată perioada concursului aceste mașini vor reprezenta modalitatea lor de locomoție și singurul mijloc de contact cu noi, în afara checkpoint-urilor.
Drumul ne este presărat cu câteva opriri. Profităm de aceste momente pentru a ne aproviziona cu diverse chestii de mâncare într-o încercare disperată de a ne face plinul. Mă simt ca înainte de execuție, simt că am voie să mănânc și să fac orice de parcă ar fi ultima oară.
După ceva mai puțin de 550 km ajungem în Dawson, un orășel micuț cu vreo 1.300 de locuitori și fosta capitală a Yukon-ului (până la momentul la care capitala a devenit Whitehorse).
Orășelul ăsta arată cam sinistru… Cu clădiri ca în western-urile americane și parțial părăsit (am văzut o stradă întreagă pe care absolut toate clădirile erau de vânzare), Dawson-ul ne întâmpină cu imaginea unui orășel clădit pe fugă și parcă special proiectat pentru a fi părăsit rapid, în caz de urgență. Un orășel care timp de 70 de ani a reprezentat un important centru minier (adică GOLD, baby! :)) și în care este un frig de-ți îngheață nările și blugii de pe tine (a se citi “-18 grade Celsius”).
Aici, în cazul în care ești nevoit să înnoptezi pe undeva, trebuie să cauți repede o priză să bagi bateria la încărcat altfel, dimineață, vei chema un taxi (din cele două pe care le-am văzut prin Dawson).
La hotelul din centru 🙂 am șansa unică de a experimenta un ritual local denumit Sourtoe Cocktail care presupune “savurarea” unui shot de vodkă locală (Klondike Vodka) cu un deget uman înăuntru. Nu puteam rata ocazia asta așa că am făcut-o. În urma acestui demers, degetul mare de la piciorul unei doamne din Maryland care a făcut imprudența de a tunde peluza în papuci mi-a atins buzițele delicate. :)) Bine că doar mi le-a atins pentru că dacă l-aș fi înghițit, așa cum au făcut câțiva nefericiți, ar fi trebuit să plătesc o amendă de 2.000 de dolari (?!?). Până la urmă înțeleg…nu găsești pe toate drumurile degete umane… Ca să revin, partea nasoală nu era să bei acel shot pentru că până la urmă degetul stătea într-o licoare care-i tăia orice gust sau miros. Problema era că după ce beai shot-ul, căpitanul care oficializa ritualul lua degetul și îl storcea înapoi în paharul care trebuia iarăși dat pe gât. Asta chiar că era scârbos. Andrei a avut noroc, pentru că vegan fiind a refuzat să deguste. Organizatorii i-au oferit în schimb un shot cu o bucată de talpă de bocanc înăuntru. :)))
Puțin amețit și cu burta plină de la un burger uriaș (canadienii fac niște porții king size), mă bag la somn.
Dimineața ne trezim pentru încă 410 km de mers cu mașina. Deși avem tot confortul, tot stând așa în mașină simt că încep să înțepenesc iar picioarele încep să mă doară. Noroc cu opririle astea, care mă mai dezmorțesc puțin. Rămân însă uimit de rapiditatea cu care scade temperatura pe măsură ce parcurgem km: mă uit pe display-ul mașinii și parcă din 10 în 10 km temperatura scade cu câte un grad…
Ajungem în cele din urmă în Eagle Plains, la singurul motel din oraș, sat, nici nu știu ce este ăsta… Deși în parcarea motelului sunt numai TIR-uri, înăuntru nu arată deloc rău.
Caterinca este la ordinea zilei, așa cum a fost și până acum, măcar așa să ne mai destindem…
Cu mai puțin de 10 ore înainte de start-ul concursului, luăm din nou contact cu săniile pentru ultimele verificări. Știind că va trebui ca încă din primul moment să cunoaștem locația fiecărui articol în sanie (în care dintre cei patru săculeți se află furculița, șosetele etc.) am căutat repede o soluție. Am făcut rost de un marker și de niște cartoane pe care am scris numărul sacului în ordinea în care erau puși în sanie, începând din față către spate. Apoi, pe cartonașul aferent fiecărui sac, am scris toate articolele care se aflau în acel sac și le-am pus în buzunarul de la piept al gecii mele cu puf, alături de mp3 player-ul la care aveam voie să ascultăm muzică doar noaptea (ziua riscam să fim accidentați de mașinile care puteau trece, până la urmă mergeam pe o autostradă).
Am început apoi să ne pregătim sacii pentru cele două puncte intermediare și sacul cu lucruri care urma să fie dus la finish. În saci, alături de cele necesare, pun și câte unul din plicurile de mai jos. Conțin mesaje de la oameni apropiați mie. Mesaje pe care nu le cunosc, pe care ei le-au scris și le-au trimis iubitei mele care le-a imprimat și le-a pus în acele plicuri. Le-am cerut acestor oameni să scrie nu neapărat încurajări, ci pur și simplu ce le trecea prin cap în acele momente. Aceste mesaje aveau să reprezinte pentru mine, dincolo de acel aport de putere necesar să ajung în punctele respective pentru a le citi și dincolo de boost-ul de încredere pe care mi-l confereau, gura mea de aer și singurul meu contact cu lumea reală, lumea aia în care faci duș și te speli pe dinți.
Las sacii la organizatori și, cu mai puțin de 8 ore până la start-ul cursei, ne punem în pat. Încercăm să ne încurajăm și să ne spunem că gata, asta este, trebuie să trecem la treabă. De-asta am venit și asta trebuie să facem: să ajungem la finalul blestemăției ăsteia. Nu îți ascund că am închis ochii încă sperând cu lașitate că încă se mai poate întâmpla ceva astfel încât să nu luăm start-ul…
Andrei dă trezirea și în 5 minute sunt în picioare. Cât timp Andrei își face un duș scurt, iau cele două plicuri pe care le pusesem de cu seară pe noptieră. Simt că am nevoie de un contact cu cei de-acasă. Desigur, am tot vorbit cu ei la telefon ori de câte ori am prins o frântură de semnal sau rețea de internet prin pustietatea asta, dar…parcă acum am nevoie mai mult ca niciodată de cuvintele lor.
Primul este al sorei mele. Printre cuvintele de pe hârtia asta îndoită îmi spune că știe că voi reuși, că simte asta. Pare mai sigură pe mine decât am fost eu vreodată. Îmi mai spune că vrea să vin acasă sănătos și că trebuie să am grijă de mine. De asta mi-este și mie frică… Că din cauza încăpățânării de a continua cursa, risc să ignor anumite semnale pe care corpul mi le transmite și să mă avariez. Ori aici nu este loc de greșeli. Îmi dau lacrimile. Pentru că citind printre rânduri, observ îngrijorarea ei. Îngrijorarea ei care întârzia să apară deși îi spuneam uneori înainte de antrenamente: “Vezi că plec până la Ploiești, mai sună-mă și tu din când în când să te asiguri că sunt OK.”. Nu mă suna atunci și când, ajungând acasă, o întrebam de ce nu a făcut-o îmi spunea mereu că știe că mă descurc, că sunt băiat mare… E schimbată acum. Îmi duc mâna la șnurul de la gât și îi promit în gând că o să ne vedem cu bine.
Iau și cel de-al doilea plic. În el se află un bilețel pe care deslușesc fără eforturi câteva cuvinte scrise probabil cu o cariocă. “Dacă tu ești atât de ambițios încât să reușești în lupta asta, atunci la fel trebuie să fiu și eu. La fel trebuie să reușesc și eu în lupta mea. Hai să le arătăm noi lor cât suntem de puternici!” Are și ea o luptă de dus… Una cu mult mai grea decât ce am eu de înfruntat începând de mâine. O luptă din care procentajul celor care ies învingători este cu mult sub cel al 6633. Lorelei, mătușa mea bolnavă de cancer. Este o femeie atât de optimistă și de zâmbitoare încât pur și simplu, în ciuda operațiilor pe care le-a suferit până acum, nu o văd altfel decât învingătoare.
Încep să plâng iarăși. Atunci la fel ca și acum, când scriu aceste rânduri. Plâng și pentru prima dată de când a demarat acest proiect, am curaj. Trebuie s-o fac, nu există altă soluție.
Din nou, o super povestire. Din nou emotii, din nou detalii tehnice foarte utile. Scrise intr-un stil care te transpun parca la fata locului, in miezul intamplarilor. Multumesc, Vlad, pentru ca ai scris aceste randuri si pentru surpriza de la final – uraaa!!! va exista si o parte a treia !!! 🙂
:)) Multumesc mult!!! Va exista si o parte a treia, ultima. Ar trebui sa-mi ia mai putin s-o scriu…
Impresionant.
O lectie de viata; Raul Bogdan on \nUltraBalaton 2015 – O lectie de viata; Iulian on 6633 Ultra – Partea a doua .
F bun articolul, multumesc…e exact de ce aveam nevoie.
Super! Mă bucur că îți folosește! 🙂
Salut!
Sunt Toni!
Ne am cunoscut intamplator acum cativa ani…
cautam ceva pe net si am dat de tine! Apoi fata ta parca imi spunea ceva…
Poate reusim sa ne revedem! Slatina, Bucuresti…
Ne m povestim…;)