Este ora 18:58 și mă aflu într-un avion cu destinația București. M-am hotărât să scriu acest articol acum, profitând de momentele astea de relaxare venite după câteva zile pline la Roma. Mâine n-aș avea timp să scriu, nici poimâine, sunt sigur. Ultimele câteva săptămâni au zburat într-un ritm amețitor, consumându-mă rapid. Piața Victoriei, job-ul și alte câteva evenimente neprevăzute m-au împiedicat să-mi fac timpul așa cum obișnuiam să mi-l fac. Dimineața antrenament, apoi job, apoi antrenament și timp suficient pentru viață și odihnă. Așa era odată… Dar nu despre asta este vorba acum, ci despre motivația mea.

Deci?

Este vorba despre ceea ce mă face pe mine, un om normal ca și tine, să depășesc momentele de “low” și să îmi reintru înapoi în ritm. Despre motivația mea, cea din spatele muncii și a caloriilor consumate, a genunchilor tociți și a timpului petrecut uneori departe de tot.

Mi-ai spus adesea că îți place că mă descopăr în fața ta atunci când scriu. Altfel nici n-aș putea pentru că atunci când scriu nu te am în față, nu te vad, nu mă vezi. Dacă aș sta cu tine personal de vorbă despre ce scriu aici, n-aș reuși să-ți spun prea multe. Pentru ca nu prea îmi place să intru în detalii atunci când vorbesc despre mine. Învelișul și câteva straturi superficiale este tot ce și-aș putea arăta, restul doar așa, prin intermediul literelor.

Ce ar urmat și ce urmează

După 6633 și S24H am intrat în letargie, am stat. M-am odihnit și a început să-mi placă asta. M-am gândit la ce a fost, la cum a fost și pentru că ți-a plăcut aventura mea de la Cercul Polar, am scris o carte despre asta. Sper că ți-a făcut plăcere s-o citești. Am pus acolo, în paginile cărții, totul. De la pregătire, la cursă și de la motivația mea, la momentele în care mi-am jurat că nu voi mai încălța vreodată „papucii” de alergare. Dacă ai citit-o, îți garantez că mă cunoști deja poate mai bine decât mulți dintre prietenii pe care-i am.

Nu pot sta prea mult însă. Și, pentru că am vrut să variez puțin activitățile sporive, m-am decis ca anul acesta să particip la două ultra triatloane extreme: Enduroman și Brutal. Despre aceste evenimente și antrenamentele pe care le fac am să-ți spun mai multe într-un articol separat deoarece, pentru a avea imaginea completă, consider că trebuie să știi totul. Dar ca să-ți faci totuși o idee, îți spun de pe-acum că este vorba despre un triatlon pe distanța de dublu IronMan (Enduroman), iar celălalt este un triple IronMan (Brutal). Ambele continue (nu câte un IronMan pe zi). Ambele în condiții dure.

Cum depășesc momentele de „low”?

Deci am treabă. Antrenamentele pentru astfel de încercări n-au cum să fie altfel decât lungi, cronofage. Și după cum îți spuneam la început, timpul începe parcă să se contracte tot mai mult. Sunt sigur că și tu simți asta câteodată. Nu-mi ies toate antrenamentele, pe unele sunt nevoit să le sar. Și nu dorm bine din cauza asta, crede-mă. Nu dorm bine pentru că mi-e teamă. Știu că fiecare antrenament ratat înseamnă un pas către eșec. La începutul lui mai este primul concurs, deci drumul se îngustează tot mai mult… Dar frica asta este totodată și un puternic factor motivant pentru mine. Pentru că de fiecare dată când ratez un antrenament, îl fac pe următorul la 150%. Ori de câte ori ratez un antrenament și mă cuprinde frustrarea, sar în picioare cu nesaț și-l fac pe următorul.

Așadar, ce mă ajută pe mine să depășesc acele “lows” pe care incapacitatea de a mă antrena le generează? Care-i motivația mea pe termen scurt? Frica.

De ce aceste concursuri și nu altele?

Aș minți dacă aș spune că încercările la care particip nu au în spate o puternică componentă personală. Da, vreau să mă transform în omul capabil să reușească acolo și da, uneori vreau să vad din ce sunt făcut. Dar asta nu este totul, este doar o mică parte, învelișul după cum îți spuneam. Profunzimea drive-ului meu personal este dată de faptul că ceea ce simt atunci când mă autodepășesc în astfel de concursuri este de o intensitate extraordinară, este pur și simplu modalitatea care mă aduce cel mai aproape de mine. Este în cuvinte puține modul în care eu simt cu adevărat că trăiesc.

Am realizat însă că partea cu adevărat importantă pentru noi toți este că pot ajuta pe parcurs, iar eu, așa cum știi deja, am ales să ajut implicându-mă din absolut toate ipostazele în proiectul Pădurea Copiilor. Vreau să schimb ceva pentru noi așadar (și) la aceste două evenimente sportive eu Aleg să Împăduresc.

Concret, de ce aceste concursuri și nu altele mai ușoare? Pentru că lucrurile de durată precum împădurirea și îngrijirea puieților până la stadiul de masiv presupun eforturi pe măsură așa cum presupun și aceste două încercări. Eforturi mici și constante în aceeași direcție. Și pentru că astfel, făcând lucruri care par oarecum nebunești, eu simt că trăiesc.

Care-i motivația mea pe termen lung?

Drumul către finish este unul lung și de cele mai multe ori dureros… Și deși triatlonul la fel ca și alergarea este totuși un sport solitar, este al dracu’ de greu să parcurgi tot drumul ăsta singur… Ai nevoie de suport, de încurajări, de șuturi în fund, chiar dacă nimeni nu e lângă tine atunci când tu transpiri. Aici intervin cei dragi, cei apropiați. Părinții, familia, prietenii, tu. Tu ai un rol important, foarte important. De ce spun asta? Pentru că sunt convins că această dorință de schimbare pe care eu o am și de care-ți vorbeam mai sus nu-ți este străină. Și spun asta pentru că indiferent unde ai ieșit în stradă zilele trecute, dacă ai făcut-o, gândul ți-a fost la schimbare. La constanța pașilor mici, dar fermi, hotărâți, de care-ți spuneam. La gândul că ceea ce faci tu, face diferența acum!

Așadar, de ce? Care-i motivația mea în jocul ăsta pe termen lung? Dorința de schimbare, iar pentru mine asta înseamnă Pădurea Copiilor.

Îți mulțumesc.

1140 View

Leave a Comment