Sunt mai bine de cinci săptămâni de când m-am întors de la Enduroman, un ultra triatlon pe distanța echivalentă a două probe de tip IronMan puse cap la cap, continue (circa 8 km înot, 360 km bicicletă și 84 km alergare), care a avut loc în sudul Angliei (mai multe informații despre acest concurs am scris aici). N-am făcut mai nimic în tot timpul ăsta, n-am avut chef. Am stat pur și simplu. Uneori e bine să ai astfel de perioade în care să uiți de activități care la un moment dat ajung să te consume din toate punctele de vedere. Pentru că orice activitate ai avea, oricât de plăcută ar fi și oricât de mult te-ai concentra pe întreprinderea ei, eu cred că dacă o practici cu consecvență și precizie zi de zi, de câteva ori pe zi, va începe la un moment dat să te devoreze.

Așa pățesc eu, iar antrenamentele pentru Enduroman (uneori chiar trei pe zi și uneori durând cam cât o zi de muncă) m-au ajuns de câteva ori. Dar am depășit acele momente. Le-am depășit pentru că știu că astea sunt genul de momente care apar și în timpul cursei. Momente în care vrei să sari la gâtul unui concurent pentru că la proba de înot ți-a tras un picior în cap de ți-au zburat ochelarii de pe ochi și acum ești nevoit să pierzi timp prețios oprindu-te și potrivindu-ți-i. Sau ca atunci când zonele alea te dor atât de tare de la șaua bicicletei încât îți vine să-ți dai palme pentru că peste cele două perechi deja existente de pantaloni cu bazon, nu ai mai pus-o și pe-a treia. Sau – momentul meu “preferat” – ca atunci când, la proba de alergare, te dor toate: mușchi, încheieturi, până și pielea de pe tine. Te dor și, ca să fac o rimă, iei un Tador, sperând într-o minune. Și minunea vine. Și durerea trece.

Dar trebuie să faci ceva și ăsta-i momentul acela “preferat” al meu. Trebuie să iei o decizie, acum că ai scăpat de dureri: fie tragi mai tare, pentru că de-acum poți (nu te mai “ține” niciun mușchi, tendonul ăla parcă a “tăcut”), fie menții ritmul sau îl reduci chiar dacă te simți mai bine. Dacă tragi mai tare, riști să te avariezi și mai mult, riști să doară și mai intens pentru că leziunile sunt tot acolo. Sunt doar mascate temporar de o pastilă al cărei efect va trece în curând. Dacă reduci sau menții ritmul, vei pierde șansa de a economisi ceva timp, timp care îți reduce cumva “calvarul” pentru că vei termina concursul mai repede. Ori situațiile astea în care, deși praf, trebuie să îți găsești sângele rece și luciditatea necesare să faci analize, să iei decizii, astea îmi plac.

Prolog

Am ales triatlonul și nu vreun alt ultra maraton prin ținuturi ostile din dorința de a lua o pauză de la alergare, de a diversifica. Dar motivul pentru care m-am înscris la Enduroman este că avea acel ceva care mă atrăgea și mă speria în același timp. Și cum făcusem deja un IronMan, pasul următor a venit oarecum firesc: double IronMan. Ca să pară și mai interesant am ales proba continuă. Dar nu neg faptul că apa rece, profilul deluros al probei de bicicletă și cel similar pe care urma să alerg, au fost elementele care au înclinat definitiv balanța în favoarea acestui concurs.

A început iarăși întregul proces prin care trebuie să trec înainte de participarea la un concurs de asemenea anvergură precum Enduroman. Ce costuri implică, logistică, cazare, avioane, necesar nutrițional, plan de antrenament, strategia de cursă. Și astea sunt doar câteva dintre aspectele pe care le analizez și le despic în patru ori de câte ori am pretenția de a fi finisher al unei astfel de provocări. N-o să te plictisesc însă cu astfel de detalii, cel puțin nu acum. Probabil că o voi face altă-dată. Sau poate că n-o voi face niciodată. Habar n-am.

Trebuie să plecăm …

Mâine trebuie să plecăm spre Hampshire, Anglia. Spun “plecăm” pentru că nu voi fi singur. Nu. Merg acolo cu Mădălin Ilie, unul dintre cei puțini care mă susțin pentru participarea la astfel de concursuri. Deși știam că o să am nevoie de echipaj de suport, eram pregătit psihic să plec acolo singur, să încerc să am grijă de mine. Îmi spuneam că la cât sunt de tipicar, nu am cum să nu mă gândesc la aproape toate scenariile posibile astfel încât să fiu pregătit pentru orice eventualitate în care lucrurile puteau să meargă prost. Dar nu mi-aș fi imaginat că mă pot simți atât de rău încât să am nevoie de cineva ca să mă pot ține de propria-mi strategie de cursă, ca voi avea nevoie de ajutor din exterior ca să fiu convins că trebuie să mănânc, oricât de silă mi-ar fi. Enduroman avea să mă învețe asta, iar Mădălin avea să fie acolo să se asigure că nu voi pica testul.

Să tot fie ora 22:00. Stau în sufragerie, pe jos. Lângă mine, Sandra așteaptă cu un pix în mâna stângă și cu ochelarii pe nas să scrie pe post-it-urile pe care le va lipi pe pungile cu ziplock, ora și ziua la care va trebui să fac uz de conținutul acelor pungi. La ce oră și în care zi trebuie să iau vitaminele, când să iau gelul, când să mănânc solid.

Ți-am spus, totul trebuie bine pus la punct. Iar Sandra mă ajută. Și o face deși nu este încântată că plec de lângă ea. Parcă simt ce gândește atunci când vede toată desfășurarea de forțe care gravitează în jurul acestui concurs, toate piesele de echipament împrăștiate peste tot, de la ace de seringă până la cartușele de CO2. Știu că în acele momente realizează ce urmează să se întâmple acolo și începe să-i fie frică pentru mine. Uneori mi-o spune, alteori ține totul în ea până când mă vede în aeroport la întoarcere, în cel mai fericit caz șchiopătând. Atunci începe să plângă și atunci realizez prin ce trece. Dumnezeu mi-e martor că dacă va fi să mă las vreodată de la a mai practica sporturi de anduranță, ăsta va fi unul dintre motivele suficient de tari care să mă determine să fac asta fără să am nicio remușcare. Dar acum, în momentul ăsta, mă ajută, iar eu nu pot decât să sper că peste două zile, în aeroport, ceea ce se întâmplă mereu, nu se va mai repeta. Aveam să mă înșel…iarăși…

… așa că plecăm și …

Capul îmi alunecă într-o parte, bruschețea mișcării trezindu-mă subit. Suntem în avion, iar gândul la ce urmează să fac îmi ascute iarăși simțurile. Mă întreb cum o să mă descurc să înot în apa aia atât de rece? Cum voi reuși să mă țin treaz pe bicicletă atâta timp? Cum voi mai reuși eu să alerg 84 km cu o zi de efort continuu depus înainte de asta? Rămâne să văd la fata locului. Cel puțin am o vagă senzație de familiaritate cu traseele de bicicletă și alergare pentru că organizatorii au filmat și pus pe site câte o tură din fiecare probă, iar eu nu am ratat ocazia de a parcurge virtual traseul de mai multe ori decât o voi face în concurs. Mă mai liniștesc puțin gândindu-mă că știu cât de strânsă e curba aia, cât de abrupt e dealul ăla sau la ce kilometru apare. Lucrurile aveau însă să se schimbe.

Mădălin unde o fi? Și oare la ce se gândește? Nu am prins locuri unul lângă altul și îmi închipui că doarme dus. “Oricum el nu are atâta presiune asupra lui, cum am eu. Nu el trebuie să ia start-ul mâine dimineață, așa că cel mai probabil pentru el asta e vacanță.” îmi spun. Numai vacanță nu avea să fie…

Aterizăm și vom parcurge cei aproximativ 200 km care ne despart de aeroportul din Luton de Avon Tyrrell, gazda evenimentului, în ceva mai bine de două ore care au inclus clasica oprire la fast-food. Mădălin conduce și nu pot decât să mă întreb cum reușește să conducă total pe dos. Sensul de mers, schimbătorul, totul este invers. Dar el conduce fără probleme, nu e pentru prima oară pe aceste meleaguri. Eu, deși am curiozitatea asta, nu sunt dispus să încerc. Cică trebuie să îmi menajez picioarele. Nu văd însă cum acest lucru se va întâmpla așa, stând chircit în Opel-ul nostru Corsa închiriat, cu imensa cutie în care se află bicicleta amenințându-ne la fiecare frână că pleacă de pe bancheta din spate și vine peste noi.

… în cele din urmă ajungem la Enduroman

Meleagurile astea sunt de basm. Am urcat și coborât agale niște dealuri mărginite de păduri la lizierele cărora pasc o sumedenie de cai. Deși suntem în Anglia n-am văzut nicio picătură de ploaie. Doar din când în când, câte un nor ne mai umbrește trecător.

Enduroman

Parcăm și ieșim puțin în recunoaștere. Exact în fața conacului donat de cel de-al 4-lea Baron de Manners, Francis Manners, în anul 1949 se află baza, epicentrul acestui festival de evenimente ultra care are loc în acest weekend. Cursa de 200 de mile din cadrul Enduroman a început deja, iar o femeie conduce cursa. Aleargă 200 de mile pe același traseu pe care peste o zi eu voi alerga 84 km. 211 ture ea Vs. 48 ture eu. Hai că parcă ce am eu de făcut nu mai pare chiar atât de greu.

Suntem în ziua de dinainte și …

După ce asamblez în parcare bicicleta, plecăm să ne luăm în primire camera. Ajungem la ea printr-o mulțime de coridoare, la care avem acces pe baza unui cod numeric primit de la recepție. Camera este modestă dar curată, iar baia este pe coridor, la comun. Două paturi mici de-abia ne mai lasă loc de trecere printre ele. Cumva, bagajul meu își face și el loc. Încep să despachetez încet, metodic, cu relaxarea unui student care, deși mai are doar o zi până la examenul pentru care nu se simte pregătit, are un vag sentiment că mai are timp suficient. Îmi scot totul. Toate punguțele, toate piesele de echipament. Știu că nu am uitat nimic. Nu am cum.

Enduroman

Câteodată sunt atât de concentrat și tipicar încât devin deranjant pentru cei din jurul meu. Dar știu că asta m-a ajutat mereu în astfel de încercări. Indiferent cât de “inconștient” am fost la începuturile mele, când mă înscriam la două concursuri pe zi, mereu am făcut tot ce mi-a stat în puteri să fac scenarii și să mă pregătesc pentru ele. Nu scenarii de-alea cum tot vezi pe Facebook cu “Sunt puternic, voi reuși! Mulțumită vouă voi învinge, voi câștiga!”. Nu. Nu pentru că nu cred că voi reuși și nu pentru ca voi n-ați avea o importanță crucială pentru mine. Ci pentru că sunt la fel ca voi: cu slăbiciuni și defecte. Și pentru că nu mi-e teamă să-ți arăt asta.

… ajungem la ședința tehnică

“We will do whatever it takes to get you through that bloody finish line. We want you to finish, no matter what. So, rest assure, we are here for you.” Cuvintele astea, venind de la Chris Ette un sportiv încercat care are în palmares unele dintre cele mai dure concursuri de anduranță, mă mai liniștesc. Suntem la ședința tehnică și nu am ce face. Oricâtă experiență aș acumula, tot la fel mă voi simți la start-ul unui concurs. Mă uit în jurul meu, cum stăm aici toți și ascultăm ce ne spun oamenii ăștia. Suntem numai ochi și urechi. Femei și bărbați, de 30 sau peste 50 de ani. Nu prea mulți, vreo 30-40 de concurenți la toate cursele.

Din când în când, pentru a mai elibera din tensiunea pe care o creează spunându-ne diverse informații prețioase dar oarecum îngrijorătoare (să nu adormiți pe bicicletă etc.), mai scapă câte o glumă. “As already said, we will do anything to help you finish. Some of these things are legal, some … not quite. But you must be willing to go further, because we shall not carry you through the finish line if the doc here is resuscitating you.”

Trebuie să pot …

Costumat din cap până-n picioare în neopren, mă îndrept către lac cu Mădălin alături. Sper doar ca apa să nu fie chiar atât de rece precum spun organizatorii. Nu mi-e teamă neapărat că e rece apa, ci pentru că din cauza temperaturii s-ar putea să nu-mi pot face treaba, să nu pot înota.

… așa că începe proba de înot

Aici pe ponton fac cunoștință cu ceilalți participanți. Îl cunosc și pe Will care îmi spune brusc: “You are going to beat me!”. Probabil că așa, îmbrăcat în tot neoprenul ăsta Orca, am alură de super erou. “I’m not here to beat anyone, Will. I just want to beat me, that’s all.” îi spun. N-aveam să ne mai întâlnim. L-am întrebat pe Mădălin după concurs de Will și mi-a spus că după două ture de înot a ieșit din apă înghețat spunând că revine după ce se mai încălzește. Dar a plecat acasă.

Enduroman

Costumul mă protejează impecabil; cred că în lipsa lui aș fi riscat un infarct. Însă fața mi-e descoperită, aici nu am ce face. Iar primul contact este năucitor. Pur și simplu când bag capul în apă fața îmi îngheață instantaneu. Suntem la încălzire și nu pot decât să mă întreb cum voi reuși eu să înot 8 km în apa asta.

Start-ul se dă și încerc să-mi găsesc locul și ritmul. Nu-mi pasă de ce e în jurul meu, caut doar un concurent în spatele căruia să înot. Asta îmi păstrează resursele și … direcția. Îl găsesc.

Lacul este puțin adânc și din această cauză, după câteva ture, apa devine tulbure, nămoloasă. Îl pierd și pe cel din fața mea, trage la ponton să mănânce ceva. Nu mă opresc însă. Număr fiecare din cele 26 ture ca un psihopat. Îmi ține atenția ascuțită.

“Last lap, Vlad!” îmi strigă unul dintre organizatori. La fiecare tură trebuie să trecem pe lângă mal printr-un coridor format din balize, astfel încât să ni se ia timpii. Organizatorii ne-au spus că atunci când trecem pe-acolo, dacă vrem, îi putem ajuta cu numerotarea scoțând capul și strigând numărul de concurs. Eu așa am făcut chiar dacă pierdeam puțin timp. Ridicându-mă puțin la verticală acolo în dreptul lor și strigându-le numărul, era ca o verificare a integrității mele. Că mai pot vorbi, că mă pot ridica, că mintea mi-e limpede.

Enduroman

Ies din apă după 2 ore 46 de minute și 13 secunde înghețat bocnă și cu ceva probleme de echilibru de la atâta stat la orizontal. Am terminat prima probă a Enduroman. Îmi fac un duș aici lângă ponton pentru a preîntâmpina vreo infecție cu o bacterie care cică își face veacul prin lac. Deși m-am dat cu cremă, sunt puțin frecat de costum pe la ceafă, deci bacteria respectivă ar avea pe unde pătrunde în corp.

Termin înotul și încep bicicleta …

Mădălin mă scanează în timp ce îmi trag cea de-a doua pereche de pantaloni cu bazon și cele trei perechi de mănuși de bicicletă. Încalec pe bicicletă și pornesc spre cei 371,2 km care mă așteaptă, ferm convins că știu traseul, doar l-am parcurs virtual de nenumărate ori. Aveam să mă conving că tura pe care rulam eu virtual pe site, nu era completă. Aveam 20 de ture de parcurs a câte 18,56 km, iar circa 7 km nu apăreau pe filmare. 7 km care conțineau o cățărare pe care am blestemat-o constant, de vreo 20 de ori.

Primele ture au fost de recunoaștere pentru că aveam nevoie să știu unde trebuie să trag și pe unde trebuie să-mi conserv energia. Traseul are porțiuni agresive de deal, la fel și de vale, curbe în ac de păr prin pădure și porțiuni expuse de fals plat. Vreo 4.000 m diferență de nivel cumulată. Dar este splendid. Imaginează-ți un traseu asfaltat foarte bine, cu câte o bandă pe sens, care trece printr-un orășel cochet, cu case de cărămidă tipic englezești, luminate de geamuri mari, încălzite de șeminee și mărginite de gard viu scund și frumos coafat. Că, trecând pe lângă aceste case, îi vezi pe oameni îngrijindu-și caii, în timp ce căprioarele pasc pe peluzele tunse proaspăt. Că treci prin păduri atât de dese încât deși este miezul zilei, trebuie să mijești ochii pentru a vedea înainte. Că pedalezi agresiv pe coborâri speriind fazanii care fug din calea ta. Cam așa este pe aici și îmi spun că, atâta timp cât este zi, trebuie să percep proba de bicicletă ca pe o ieșire mai lungă cu bicicleta, de explorare a acestor minunate zone.

Sunt dezmeticit din reverie de un mânz care îmi sare în față. Păștea liniștit pe marginea străzii și a părut că se va îndepărta de ea când, deodată, a făcut cale întoarsă. Pun frână brusc, roțile îmi scârțâie. În spatele meu se aude un scârțâit și mai puternic. Nu sesizasem că am în spate o mașină. În rest, liniște și un nechezat emfatic din partea mânzului care aproape că m-a costat concursul. Mă dezmeticesc din șoc, iar mașina din spate mă depășește încet. Mă aștept la câteva cuvinte grele din partea șoferului, dar îl văd dând din cap în semn de salut și zâmbindu-mi. Altă specie. Întâmplarea cu mânzul îmi aduce aminte de o povestioară a organizatorilor care ne-au spus să avem grijă la animale pentru că acum câțiva ani, un concurent a fost doborât din mers de o bufniță. N-a mai putut continua. Concurentul, nu bufnița.

Trag tare pe urcări, ridicat sau stând în șa. Încerc diverse variante în funcție de inerția avută la începutul urcării. Dar cu fiecare tură, cu fiecare kilometru trecut, dealurile astea devin munți la văzul cărora mă apucă nervii. Nu disperarea. Doar nervii. Și timpul trece. În ciuda jumătății de tub de cremă anti frecare și a celor două perechi de pantaloni cu bazon, șaua începe să-mi cauzeze probleme. Cele trei perechi de mănuși de bicicletă îmi rănesc pielea dintre degete. Încheieturile palmelor mă dor tare și ele. Deja nu mai pot schimba vitezele cu degetele, trebuie să trag cu mâinile de ele.

Enduroman

Uit însă de toate neplăcerile astea când, pe o urcare abruptă care cotește spre stânga, zăresc un cal alb care paște lângă gardul scund, de lemn al unei case splendide din cărămidă, ce pare neterminată. Din curtea casei răsare o magnolie înaltă, înflorită, care se apleacă asupra acelui cal. În lumina apusului, peisajul este de basm. Îl am și acum în minte, viu, ca și atunci. Păcat că acea imagine a durat puțin…

Timpul trece, iar odată cu el trece și soarele. Ajungând la bază, îmi instalez luminile pentru noapte, mănânc niște avocado, Nutella, pastramă și cașcaval, și am plecat. Dar pe traseu observ că farul pur și simplu nu stă în poziția în care trebuie pentru că am pierdut o garnitură de cauciuc care ar fi trebuie să îl țină fix. Am însă noroc că nu s-a întunericit de tot și că încă mai disting drumul deși noaptea se lasă tot mai repede și mai grea. Trag tare, atât de tare cât mai pot, ca să ajung mai repede la bază, să remediez problema. O pungă de Ikea se dovedește providențială, așa că plec mai departe. Încep însă să dau semne de neliniște pentru că nu mai am prea multe repere. În afară de luminile răzlețe ale celor câțiva concurenți și câteva mașini, totul este în întuneric. Absolut niciun stâlp sau felinar.

Începe să se facă și mai frig, iar vântul care toată ziua ne-a bătut (cum altfel decât) din față, parcă s-a întețit și el. Frigul și vântul îmi intră în oase pentru că simt cum pe coborârile în timpul cărora îmi odihnesc picioarele, după ce repornesc pedalarea, îmi simt picioarele înlemnite. Dar nu mă opresc, chiar dacă începe să mă ia somnul, chiar dacă merg încet. Îmi spun că trebuie să stai în șa, să înaintez. Orice oprire costă timp pentru că mă repornesc tot mai greu.

Durerile și oboseala mă consumă un pic câte un pic. Nu trebuie însă să sar peste pauzele de alimentare, indiferent de cum mă simt. Încep un joc straniu cu mine însumi. Îmi spun că trebuie să mă opresc să mănânc, să iau geluri că nu mai am. Că peste lucrurile astea nu pot sări. Dar de fapt astea sunt motivele pe care mi le spun ca scuze pentru opririle pe care vreau să le fac din cauza oboselii. Mă mint singur. E ca și cum aș fi nu o persoană, ci două care dialoghează. Încerc să nu “pun botul”, dar nu-mi iese mereu. Câteodată mă opresc cerând un gel deși aș putea să iau din mers. Doar ca să mă dau puțin jos din șaua asta care mi-a devenit cel mai aprig dușman acum, după 16 ore de pedalare continuă.

Sunt stors și gândindu-mă la faptul că traseul pe care rulez este diferit de ce am văzut pe site, încep să mă gândesc dacă nu carecumva surprize de acest gen nu vor apărea și în ceea ce privește alergarea. Plecând de la aceste gânduri, decid că pe ultimele ture să mă mai temperez puțin astfel încât start-ul probei de alergare să mă găsească totuși cât de cât pregătit.

Enduroman

Partea bună este că atunci când participi la un triatlon, cursa este prin natura ei împărțită în trei bucăți. Nu mai este nevoie să faci tu split-ul tău propriu al distanței, așa cum faci la un ultra maraton spre exemplu. Aici știi clar că se termină ceva după o anumită distanță. Așadar, cursa devine prin specificul său mai digerabilă, cel puțin din punct de vedere mental. Eu nu mai am decât vreo două ture și gata și proba asta. Se luminează de ziuă când ajung la finele celor 371,2 km de pedalat, după 18 ore 28 de minute și 18 secunde. Este greu de descris în cuvinte ce eliberare simt acum. Am vaga senzație că acest concurs s-a terminat odată cu proba asta și că îmi permit cam orice. Iar în acest “orice” intră și cele circa 10 minute pe care le petrec schimbându-mă, practic dezlipindu-mi pantalonii de rănile pe care mi le-au produs în zonele alea sensibile.

Mădălin mă încurajează de parcă ar participa el la concurs și se năpustește asupra mea cu cele necesare acelui moment. Iau un gel cu cofeină și ochii mi se deschid aproape instantaneu. Mă încalț cât de repede pot și încerc să-mi mențin temperatura corpului ridicată acum că m-am oprit. Nu prea reușesc să fac asta așa că trebuie să plec, să mă mișc. Este singura mea soluție, altfel risc hipotermia. Aș vrea să mai stau. Scaunul ăsta este atât de tentant încât acum, pe fond de oboseală, aproape că îl aud șoptindu-mi ademenitor să profit de el. Dar plec. Mai am o probă și chiar că e gata.

… apoi urmează alergarea

Credeam că alergarea va fi altfel, că va fi un soi de “business as usual” pentru mine. Până la urmă la bază sunt alergător. Aveam să mă înșel și să constat că lucrurile stăteau cu totul altfel decât îmi imaginasem. Altfel decât toate scenariile pe care mi le făcusem de-acasă și pentru care mă pregătisem.

Tura de alergare (am de dat 48 în total) are 1,75 km și începe cu o urcare de câțiva metri. Ruta cotește apoi dreapta urmând o coborâre lungă dar suficient de lină astfel încât să fie abordabilă acum, la mai bine de 20 de ore de la concurs. Apoi drumul lat cât să încapă o mașină se îngustează și devine o potecă ce șerpuiește urcând și coborând prin pădure, în jurul lacului în care ieri am înotat. Poteca este înclinată înspre dreapta, către lac și este acoperită de ace moarte de brad și țărână care atunci când este călcată, ridică parcă în semn de protest mici norișori de praf. Traseul șerpuiește printre copaci urcând și coborând adesea, în final tura încheindu-se printr-o urcare brutală și inabordabilă. Nu am văzut niciun concurent urcând-o. Ei bine exact urcarea asta nu apărea pe filmarea traseului care era pe site-ul Enduroman.

Enduroman

Abordez începutul primei ture cu o sete de alergare de nedescris. Până ajung la urcarea de care-ți vorbeam anterior. Aici n-am încotro, trebuie să merg. Îmi respect planul de nutriție cu o precizie uluitoare pentru unul care face efort de vreo 24 de ore încontinuu. Am și mp3player-ul cu mine, dar până și cele vreo 80 de melodii trec greu. Intru într-o stare în care nu mai suport nimic. Nici să mănânc, nici să beau, nici pe ceilalți concurenți. Nimic. Parcă și melodiile astea încep să îmi zgârie timpanele. Mă așteptam la starea asta, că are să vină. Dar o așteptam mai devreme. Odată cu ea mă cuprinde o toropeală de nedescris. Nici nu știu a câta tură este.

Ajung la check-point și mă prăbușesc pe un scaun. Îi spun a nu știu câta oară lui Mădălin că vreau să dorm puțin. Dar el mă întreabă categoric de câteva ori dacă chiar asta vreau. Așa am stabilit de dinainte: dacă încep să fac mutre, nu mi le refuza dar întreabă-mă de câteva ori dacă chiar asta vreau să fac. Și asta face. La a treia întrebare nu-i mai răspund. Las baza Enduroman în spate și plec mai departe. Așa funcționez eu: dacă îmi repeți întrebarea (și în acele momente trebuie să-mi repeți ca unui catâr), îmi dau cumva seama că nu ar trebui să fac ce îți ceream inițial să mă lași să fac. Și mă răzgândesc.

Am ture pe care din cauza somnului care m-a cuprins le fac mergând pentru că simt că dorm efectiv în mișcare, și am ture pe care le alerg ca un apucat de parcă ar fi ultimele. Stările de somnolență alternează cu cele în care mă simt fresh, cu o rapiditate ciudată. Mănânc și încerc să fac calcule matematice pentru a-mi ține sistemele funcționând. Apoi alerg ignorând voit și total greșit pauzele de hidratare. Dar parcă turele astea nu se mai adună, parcă sunt tot la tura a 15-a sau a câta o fi… Cobor și urc aproape mecanic, conștientizând efectiv ceea ce fac doar atunci când mai schimb câteva vorbe cu vreun concurent. Este ciudat că, spre deosebire de alte concursuri la care am participat, la acesta nu am avut nici măcar un singur gând de abandon.

Enduroman

Tendoanele lui Ahile mă dor de la atâta urcare; încep să resimt și niște tensiuni musculare normale aș zice eu la astfel de concursuri precum Enduroman. Nu iau niciun analgezic, durerile sunt încă suportabile. Mintea începe să-mi zburde iarăși, probabil animată de soarele care începe să apună. Vreo 10 ture trec fără sa clipesc. Mă gândesc la cei de acasă, la tine cel ce citești aceste rânduri. Poate că ai fost conectat la Enduroman, poate că m-ai urmărit căutând vesti despre parcursul meu. Daca ai făcut-o, îți mulțumesc din suflet pentru asta. Cumva, nu-mi explic cum și nu știu dacă voi reuși vreodată, gândurile tale, energia ta, au ajuns la mine, la cel asupra căruia le-ai concentrat. Poate nu mă crezi, dar gândul că am câteva suflete conectate în acel moment la mine mă însuflețește, mă face să uit de dureri, mă ancorează mai mult în prezent, mă face să merg înainte.

Gândurile îmi sunt gonite subit de un tip care mă strigă de undeva din dreapta. Sunt pe porțiunea de fals plat după care urmează urcarea aceea de la finele turei. Aici, pe gazonul din dreapta mea sunt câteva rulote ale echipajelor de suport. Apelul vine de la tip care stă în picioare lângă un grătar care împrăștie în jur niște miresme venind de la ceva preparate pentru care aș fi dispus să ucid acum. Am ce-mi trebuie la punctul de alimentare, iar Mădălin este pregătit, dar nu am cârnați la grătar. Ori în astfel de concursuri, indiferent cât ești de dotat din punct de vedere nutrițional, vei râvni exact la ce nu ai. În jurul tipului ăstuia stau așezați pe niște șezlonguri de pescuit câțiva oameni care mă privesc. Printre ei recunosc și un bătrânel cu care mai schimbasem câteva vorbe în timpul alergării și de la care aflasem că el concurează la proba de 24 de ore din cadrul Enduroman. Spunea că vrea să parcurgă 160 km și avea în cele din urmă să reușească. Acum stătea în sânul alor săi, bucurându-se de eveniment așa cum eu nu aveam posibilitatea s-o fac.

Tipul care mă strigă, mă întreabă într-o engleză autentică dacă nu carecumva aș vrea un cârnat la grătar sau un kebab. Nu știu dacă ai pățit-o vreodată, dar în momentul acela, simpla grăire a acelor două cuvinte – “cârnat” și “kebab” – mi-a provocat afluxuri de salivă și sudori reci. Dar refuz politicos. Mai am vreo 15 ture și nu vreau să stric totul dintr-o poftă. În general sunt slab; cedez în fața unor asemenea tentații. Dar atunci am fost puternic.

Durerile devin tot mai crunte și dacă până acum durerea mi s-a plimbat prin corp, acum parcă m-au luat toate deodată. Iau un Tador și efectul este năucitor. Nu numai că îmi trec durerile, dar parcă prind aripi. Mai am vreo 10 ture, dar de-acum alerg mâncând pământul. Cifrele arată că am alergat ultimele ture mai tare decât pe primele. Trecând iarăși pe lângă rulota de care ți-am vorbit anterior, nu mai am nicio scăpare pentru că gratargiul șef îmi sare în cale cu o felie de ananas la grătar. Pe-asta o iau din zbor mulțumindu-i omului pentru răsfăț.

Mădălin mi se alătură pentru câteva ture, după ce le cere acordul organizatorilor Enduroman, dar îmi spune că de-abia poate ține ritmul. Soarele a apus aproape de tot, iar eu am un nou obiectiv: să termin fără a folosi frontala. Nu voi reuși însă asta.

“Last lap, Vlad!” îmi strigă iarăși cei din familia Enduroman semn că trebuie să schimb sensul de alergare. Așa se întâmplă aici: ultima tură o parcurgi în sens invers pentru ca toți ceilalți rămași în cursă să știe că termini și să te felicite. Înșfac steagul României, steagul ăsta care a văzut atâtea, și mi-l leg de gât. Ajung la prietenii cu grătarul numai că de data asta sunt pe coborâre. Mă zăresc și începe un iureș de nedescris acolo. Zâmbesc și mă aplec în fața lor cu mână la inimă. Astfel de lucruri elimină orice barieră religioasă, de vârstă sau lingvistică. Totul este anulat prin astfel de manifestări.

Am frontala aprinsă și mergând prin pădure mă întâlnesc cu Graham Smedley, o forță a ultra triatloanelor cu multe astfel de concursuri în palmares. Mă felicită și îmi urează cu o grimasă voit speriată, succes la Brutal. Îmi aduce aminte astfel că deși a dracu’ de grea, cursa pe care sunt pe cale să o termin este doar un pas către un obiectiv mai mare.

Cobor pentru ultima oară și ridic steagul deasupra mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat șansa să particip și puterea să trec și peste încercarea asta. Alergarea mi-a luat 14 ore 18 minute și 10 secunde. Termin proba de Double IronMan continuu din cadrul Enduroman pe locul 7 din 19 înscriși și 12 finisheri, cu un timp total de 36 ore 26 minute și 45 secunde.

Enduroman

Și gata… E gata, s-a terminat

Nu am nicio descărcare emoțională acum, la finalul Enduroman. Și nu e pentru că mi-a fost ușor; până la urmă au fost aproape 37 de ore extrem de dinamice în care am tras tare fără a închide un ochi. Este pentru că în acest concurs efortul psihic a fost depășit de cel fizic. Nu mi-am consumat toate gloanțele, toate resursele mentale în acest concurs, știu asta. Și mai știu un lucru, un lucru pe care nu l-am aflat în acest concurs, ci doar mi s-a întărit în minte, ca să zic așa. Un lucru despre mine și despre tine ca ființe umane: ești mult mai puternic decât ți-ai închipuit vreodată; și nu-ți vei da seama de asta decât atunci când vei fi pus în situații critice, în care va trebui s-o demonstrezi, situații în care odată pus vei accesa poate chiar involuntar acele resurse latente.

Închei aici povestirea celor întâmplate la Enduroman (să nu închizi, că mai urmează câteva aspecte ce țin de partea tehnică a concursului), aș vrea să-i mulțumesc din nou lui Mădălin Ilie pentru că a fost acolo exact când și cum a trebuit, fără el mi-ar fi fost infinit mai greu.

Enduroman

Câteva cuvinte despre strategie și echipament

Referitor la câteva aspecte ce țin de strategia globală avută în cadrul Enduroman, aș vrea să-ți mai spun că, deși nu am bătut monedă prea mult pe asta până acum în cele povestite mai sus, echipamentul este esențial pentru a reuși în astfel de încercări unde orice mic disconfort se acumulează cu altul și tot așa până când totul ajunge să se năruie.

Spre exemplu, dacă nu aveam echipamentul de înot în apa rece de la Orca eram o victimă sigură. Apa a fost pur și simplu prea rece pentru mine ca să o pot suporta în lipsa acestui echipament. Deși am purtat șosete, mănuși, cască, costum și o vestă (Heatseaker vest) pe dedesubtul costumului, toate din neopren, nu am avut niciodată senzație de sufocare sau îngreunare/suprasolicitare a brațelor. Și cu toate că neoprenul Orca 3.8 este cel mai gros din gama Orca eu l-am simțit ca fiind gros atât cât trebuie și mai ales unde trebuie.

Apoi, am purtat echipament de compresie de la CEP atât la bicicletă, cât și la alergare unde eram practic tot “comprimat”. Indiferent de studiile și opiniile care spun că echipamentul de compresie nu ar ajuta în timpul efortului, și pe care le cunosc, eu consider că el ajuta fie doar și prin simplul fapt că mușchii nu-ți mai trepidează la impact, trepidare care pe parcursul a multe ore poate genera micro fisuri musculare.

Alergarea desfășurându-se pe trail, am purtat Hoka Mafate Speed 2 și pot spune cu mâna pe inimă că sunt de departe cele mai bune încălțări de trail pe care le-am folosit până acum. Amortizarea, stabilitatea și aderența sunt pur și simplu excepționale pentru mine. Sunt foarte ușori și încă de la primele purtări mi-am dat seama că ne vom înțelege de minune. Aste spre deosebire de alte încălțări sau alte modele Hoka care au nevoie de timp pentru a se adapta piciorului meu.

Planul nutrițional și de hidratare a funcționat perfect și a avut la bază atât geluri, cât și suplimente și mâncare solidă. Foarte pe scurt, am folosit vitamine și aminoacizi după un plan bine stabilit. Totul a fost atent calculat și adaptat nevoilor mele așa cum acestea au fost determinate în urma antrenamentelor. Am folosit geluri SiS GO Energy + Electrolyte pentru a acoperi necesarul de carbohidrați cu absorbție rapidă și de electroliți cu un singur produs. Atunci când simțeam că adorm din picioare am folosit geluri SiS GO Energy + Caffeine și pot să-ți garantez că și dacă ești mare băutor de cafea, efectul este aproape instantaneu.

Ca mâncare solidă, în cadrul Enduroman am făcut uz de batoanele cu aromă de ciocolată SiS GO Energy Bar. Mesele principale au constat în pastramă, pâine integrală, avocado cu sare și lămâie, Nutella și cașcaval. Totodată, nuciferele și fructele deshidratate Native Box mi-au completat în mod echilibrat necesarul de minerale și nu numai, pe parcursul întregului concurs. Acestea din urmă erau singurele alimente solide pe care le puteam mânca în plin efort fără a sacrifica timp cu oprirea sau încetinirea pentru a mesteca. Pur și simplu îngurgitam caju, migdale și merișor precum un pește.

Planul de hidratare a avut la bază apă, fără adaos de alte suplimente. Cu toate acestea, la intervale regulate de timp și în special la proba de bicicletă am utilizat pudra SiS REGO Rapid Recovery al cărui rol era (evident) să mă recupereze din mers. În ceea ce privește produsele SiS menționate mai sus trebuie să-ți mărturisesc că am cerut sfaturile producătorilor acestor produse. Astfel, am dialogat continuu pe e-mail cu cei de la SiS astfel încât, având în vedere specificitatea concursului, să am asigurat mix-ul ideal de produse.

Dacă vrei să încerci vreun produs din cele de mai sus, fie ele geluri sau echipament de înot sau alergare (și eu te sfătuiesc să încerci, până la urmă dacă nu ai termen de comparație nu-ți poți da seama de ce ți se potrivește și ce nu), accesează următoarele site-urile SportsShuttle, Quantum Sport și Native Box.

Totodată, dacă vrei să vorbim mai multe despre ce și cum am folosit, nu ezita să mă contactezi. Voi fi mai mult decât încântat să știu că pot ajuta, că nu m-am dat cu capul de anumite probleme în van.

Îți mulțumesc pentru tot

Nu în ultimul rând, mai vreau să știi că uneori, încercări precum Enduroman necesită o echipă. Nu una în adevăratul sens al cuvântului, nu o grămadă de oameni care să meargă fizic cu tine la concursurile respective. Ci doar câțiva oameni care contează și care merg cu tine acolo prin ceea ce fac, prin suportul pe care ți-l acordă. Eu am șansa de a face echipă cu colegii mei de la Țuca Zbârcea și Asociații TAX, cu oamenii de la Leoni, Garden Pub și nu în ultimul rând de la Clinica Eliade. Lângă ei stau și prietenii de la Quantum Sport, Sports Shuttle și Native Box. Acestor oameni, la fel ca și ție de altfel, țin să le mulțumesc pentru întreg sprijinul acordat, indiferent de natura acestuia.

Enduroman

 

 

1840 View

Leave a Comment