Mă aflu la BUT305, proba de 305 km pe munte, cu 15.770 m diferență cumulată de nivel. Să tot fie în jur de miezul nopții. Urc susținut, la lumina frontalei, către vârful Babia Gora.
          Ascensiunea are loc pe niște trepte de piatră, create artificial. Cine s-o fi încumetat să facă atâtea trepte, nu știu, pentru că mie mi se pare că urcăm deja de o veșnicie și nu se mai termină.

          În fața mea Tadeusz, tipul alături de care alerg de vreo 18 ore, trage și el tare. Știe traseul BUT305, rar își consultă GPS-ul, iar asta mă ajută destul de mult.
          Ajungem într-un final pe vârf. Încetinim puțin însă nu ne putem opri nici dacă am vrea. Este mult prea frig. Vântul bate foarte tare purtând cu el o perdea deasă de ceață pe care o văd literalmente în lumina frontalei. Frigul îmi pătrunde în oase aproape instantaneu și, din mers, îmi iau foița impermeabilă pe mine.
          Începem să coborâm, iar gândul nu îmi este decât la jnepenișul de mai jos care ne oferă cât de cât un adăpost împotriva vântului rece. Dar nu găsim ruta corectă din prima încercare. Ne tot întoarcem și facem schimbări de direcție bruște în timp ce coborâm împinși de gravitație pe lespezile de piatră mari și umede. Unele sunt mari și imobile, bine fixate în pământ sau între alte pietre. Altele însă îți joacă sub tălpi de cum îți sprijini greutatea pe ele. Iar eu tocmai pe una dintre acestea am ghinionul să calc acum.
          Simt lespedea de piatră cum se înclină spre exterior sub presiunea piciorului meu drept, apoi talpa cum îmi alunecă de pe suprafața umedă. Mă sprijin în bețe, încercând să anulez cât mai mult din greutatea care va fi suportată de gleznă, dar e mult prea târziu. O durere surdă mă săgetează acum străbătându-mi tot corpul. Îmi dau seama că am calcat strâmb cu aceeași gleznă cu care am făcut asta acum câteva luni, pe o plajă, jucând fotbal. Credeam că a trecut. Durerea este localizată tot acolo, exact în aceleași puncte ca și atunci. O ignor însă și continui mai departe pe poteca pe care Tadek a găsit-o într-un final.
          Trag așa în continuare, prin întunericul pădurilor dese ale Poloniei. Tolerez foarte bine durerea, 6633 m-a învățat asta foarte bine. Acest lucru este observabil și pe cifre pentru că am în continuare același ritm susținut, fără prea mari fluctuații. Dar nu despre asta este vorba acum. Trebuie să gândesc lucid cu privire la ce s-a întâmplat, la cum mă simt, la riscuri și la beneficii.
          Ajungem la o cabană unde, intrând înăuntru, mă așez pe o bancă de lemn îngustă de cam 40 cm, să dorm puțin. Am în plan 20 de minute. 20 de minute în care sper ca glezna „să tacă”. Adorm într-o parte, cu mâinile împreunate la piept și cu capul pe rucsac și mă trezesc ca nou dupa fix 20 de minute, fără ceas. Odihna nu a diminuat însă durerea, glezna amintindu-mi în continuare de ce s-a întâmplat pe Babia Gora. Plecăm mai departe, în același ritm susținut de dinainte.
          M-am gândit adesea, în diverse concursuri, la abandon, dar n-am făcut-o până acum niciodată. Avea să se întâmple asta acum, la BUT305. Până acum însă, toate problemele medicale pe care le-am întâmpinat au părut superficiale. Până acum, ori de câte ori am pățit ceva, nu am întrezărit posibilitatea niciunui risc major pentru integritatea mea fizică. Te doare un mușchi, trece. Te doare o încheietură, trece. Ai o bășică, trece. Ai o tendinită, trece.
          Acum însă, simt că este cu totul altceva și oricât de mult aș aștepta ca durerea să „se se plimbe”, ea stăruie acolo surd, ca o picătură chinezească. Acum am sentimentul că fix problema asta, glezna asta scrântită, mă poate împiedica, dacă se agravează, să mai alerg în viitorul apropiat. Încerc să îmi alung însă aceste gânduri.
          Și continui așa, refuzând să cred ce mi s-a întâmplat, preț de încă peste 6 ore. Dar gândul nu-mi dispare, iar senzația de jenă, durerea, nici atât. Ajuns la stradă, mă așez pe o bancă și iau decizia asta pentru prima dată: mă retrag. După peste 130 km alergați și 24 de ore de efort în cadrul BUT305, mă retrag. Aș mai fi avut de parcurs în jur de 170 km preț de încă circa două zile întregi. Aș fi avut șansa mea…

          Imediat după ce am luat decizia, stând pe bancă în așteptarea mașinii care avea să mă preia, am fost devastat psihic, iar următoarele zile nu au făcut decât să agraveze această stare. Pur și simplu, cu fiecare zi care trecea și pe măsură ce ma simțeam tot mai bine și mai odihnit, sentimentul că nu trebuia să mă opresc devenea și mai arzător. Asta deși decizia a fost una asumată, una luată „la rece” după un proces interior intens ce a durat în jur de 6 ore. Rațiunea a primat, dar sufletul nu ține niciodată cont de asta.
          Apoi a venit ziua când concursul s-a terminat. Oricât de îndurerat aș fi fost, voiam să știu ce a făcut Tadek. Îl văzusem pe link-ul de urmărire că este aproape de finish însă tracker-ele GPS nu furnizau informatia în timp real. Apoi, la ora la care concursul trebuia să ia sfârșit, l-am văzut înainte de finish. Teoretic, nu terminase în timpul limită, dar voiam să știu exact ce se întâmplase cu el. Așa că am mers la sediul central al concursului BUT305.
          M-am luptat cu mine să fac asta, iar odată ajuns la festivitatea de premiere a BUT305, un amalgam de sentimente contradictorii m-a cuprins. Pur și simplu nu îmi găseam locul acolo, printre cei care reușiseră la probele la care luaseră start-ul. Pentru că eu eșuasem.
          M-am întâlnit acolo cu un alt concurent la proba de 305 km care reușise. Mi-a spus că a reusit și Tadek, că au fost 5 în total. 5 din 43. Mi-a mai spus că au terminat toți după timpul limită, dar au beneficiat de clemență din partea organizatorilor deoarece întârzierea a survenit pe fondul unei opriri neplanificate… Mi-a spus că pe drumul spre finish, la coborârea de pe munte, când mai aveau puțin peste 5 km până la final, au întâlnit un concurent care delira și au rămas alături de el, încercând să-l readucă în simțiri până la venirea medicilor.
          Pe Tadek nu l-am zărit așa că am plecat. Am plecat însă mai liniștit, am plecat…întreg. Spun asta pentru că sunt convins că dacă nu m-aș fi dus la premiere, o parte din mine ar fi rămas agățată acolo în Polonia pentru multă vreme. Și nu mi-aș fi permis asta. Mai am multă treabă de făcut.

          Nu aștept felicitări pentru ceea ce am apucat să fac și nici încurajări să continui. Nu caut să scot învățăminte din acest eșec, chiar dacă el a fost cauzat de un accident. Și nici părți bune. Detest asta.
          Un eșec este un eșec și trebuie luat ca atare, iar tot ce poți învăța din el este poate cât de mult doare. Învățămintele nu le tragi din eșec, care-i doar o consecință a unui cumul de factori. Învățămintele, bune sau rele, le tragi din parcursul pănâ la eșec.
          Am avut șansa mea și a fost una bună. Așa am simțit-o și așa cred. Asta a fost, însă.
          Mi-a fost greu să iau decizia de a mă retrage, dar asa am simțit atunci că trebuie să procedez și așa simt și acum. Am simtit și simt că cele câștigate dacă aș fi continuat atunci, ar fi fost net inferioare celor pierdute. Ori în acest caz, cele pierdute s-ar fi putut cuantifica într-o imposibilitate semi-permanentă de a face tocmai ce iubesc să fac…să alerg.
          Aș fi putut continua fără a agrava situația? Poate că da sau poate că nu. Eu nu am vrut să îmi asum însă acest risc.

          Dacă ar fi totuși să trag câteva concluzii din parcursul meu la BUT305 acestea ar fi următoarele:
  • Sănătatea și integritatea fizică sunt mai presus de orice, dar îmcearcă să evaluezi situația cât mai lucid și din toate unghiurile posibile. Fă o analiză sinceră și de-abia apoi ia o decizie. O decizie cu care să fii împăcat. O decizie care să îți permită să te uiți în oglindă.
  • Înfruntă-ți temerile, rușinea și incertitudinile. Asta am făcut eu mergând la festivitatea de premiere chiar dacă din punct de vedere moral eram căzut la pământ. Doar făcând asta te vei putea ridica, vei putea continua și îți cei putea spune: „Bun, să începem.” Și vei crede asta.
  • Vorbește deschis și sincer și despre eșecuri, nu doar despre succese. Fii conȘtient și de cele bune, dar și de cele rele și acceptă-le. Fac parte din joc.
  • Astfel de încercări, de provocări sportive te vor testa de o manieră extremă și îți vor exploata fiecare breșă, fiecare nesiguranță. Acolo unde lanțul va fi cel mai slab, acolo va ceda. Fii constient de asta și chiar dacă nu poți elimina hazardul, pregătește-te să ai probleme și încearcă să le rezolvi pe măsură ce ele apar. Nu ai reușit azi? Vei reuși mâine.
          Mă voi mai întoarce la BUT305? Probabil. Încercările eșuate, întotdeauna sunt cele mai atrăgătoare.
          Cam asta a fost.
          Îți mulțumesc mult pentru toată susținerea.

BUT305