S24H – Beware of the chair

Am ajuns la S24H dintr-o întâmplare. Una inițial nefericită pentru mine, dar care și-a schimbat atributul odată cu înscrierea la acest concurs, devenind astfel cea mai bună alegere pe care o puteam face acum, la sfârșit de sezon.

Planul meu competițional din această a doua jumătate de an fusese conturat în jurul participării la Spartathlon, concurs pentru care întrunisem criteriile de calificare. Mai mult, eram într-un constant schimb de replici cu organizatorii acestui concurs, astfel încât totul părea să se îndrepte într-o direcție bună. N-avea să fie însă așa, iar eu aveam să rămân cu un gust amar. Norocul nu mi-a surâs la tragerea la sorți pentru obținerea unui loc, iar ultimele mele speranțe se îndreptau către redistribuirea locurilor rămase libere odată cu renunțarea unor concurenți care, deși obținuseră un loc la tragerea la sorți, din varii motive, nu mai puteau participa. Mai pe românește, eram la stadiul ingrat la care așteptam să moară capra vecinului. Subit s-a întrerupt și contactul cu organizatorii Spartathlon-ului, nu știu de ce.

Mi-a fost clar atunci că nu mai trebuie să-mi canalizez energia către Spartathlon, până la urmă și anul 2017 va găzdui o ediție a acestui redutabil concurs. Așadar trebuia să mă reorientez, ceea ce am și făcut îndreptându-mi atenția către S24H.

Atenția mi-a fost atrasă de Transmaraton unde promisiunea unei probe de peste 100 kilometri mă atrăgea ca un magnet. Atât de tare încât am început să mă antrenez intens pentru acest concurs. Dar și aici am rămas cu buza umflată, în cele din urmă proba de ultra fiind scurtată la 50 kilometri din cauza unor potențiale întâlniri cu urșii Transfăgărășanului.

Câteceva despre concurs

Aproape concomitent cu anunțul celor de la Transmaraton, am aflat de organizarea unui concurs inedit pentru România, cu un format cel puțin interesant și provocator pentru mine. Pe scurt, S24H presupunea în principal alergarea a cât mai mulți kilometri într-un interval de timp de 12 sau 24 de ore. Practic aici nu trebuia să ajungi undeva neapărat, ci doar să treacă timpul. Câștigătorul era cel care alerga cel mai mult în timpul limită. În opinia mea, concursurile având un astfel de format, precum S24H, nu se pot încheia cu un DNF pentru că odată intrat în cursă, poți să dormi 15 ore și apoi, din când în când, să mai alergi putin. Desigur că nu asta este ideea, dar cel puțin pentru un novice, acesta poate reprezenta un confort psihic în plus, poate genera acel click pe butonul de înscriere.

Traseul S24H presupunea parcurgerea unei bucle de 1.236 metri, în Parcul Copiilor, pe dale de pavaj, pe un traseu semi-plat și iluminat pe timp de noapte. Până aici totul perfect. Fac o mică paranteză pentru a-ți spune că acest format de concurs a fost conceput cu scopul exclusiv de a determina alergătorii să dea tot ce e mai bun din ei, să se concentreze exclusiv pe alergare, fără a avea grija obținerii proviziilor. Astfel, în acea buclă de 1.236 metri existau două puncte de aprovizionare și în plus mai exista și cortul tău propriu unde îți puteai lăsa chestii. Aveai acces la masaj și la toate celelalte lucruri necesare, precum sanitare sau haine de schimb.

Problema de fapt cu aceste concursuri este că tocmai aceste lucruri care trebuie să te ajute, te și încurcă înzecit și trebuie să fii foarte bine calculat astfel încât să reușești. Gândește-te că tocmai prezența tuturor facilităților de mai sus te determină și te stimulează să profiți de ele și deci să pierzi timp prețios. O simplă oprire pentru o gură de aer se poate transforma într-un moment critic pentru tine în cursă.

Scenariul tipic unei astfel de curse ar putea fi următorul: te poți opri după 15 ore de alergat încontinuu, pe un scaun, să-ți tragi sufletul; este deja noapte, temperatura a scăzut, iar tu ești obosit și transpirat; ești cocoloșit de atenția celor din jur care nu știu ce să-ți mai facă ca să te simți mai bine; ți-ai făcut plinul și dai să pleci, dar totul “te ține”, durerile au început, corpul ți s-a blocat și te miști ca o marionetă; pornești cu greu, iar aerul rece de-afară îți răcește și mai tare corpul, începi să tremuri; începi să faci calcule și toate aceste lucruri la care se adaugă oboseala psihică generată de învârtitul în cerc, te compleșesc; începi să-ți pui întrebări și totul în jurul tău începe să se năruie…

Cam așa pot decurge lucrurile. Dar poți să previi sau cel puțin să amâni astfel de momente, așa că “Beware of the chair.”.

Există însă, în opinia mea, un aspect deosebit de important, o caracteristică a acestor concursuri, pe care am descoperit-o acum, în urma participării la S24H. Este vorba de un aspect pozitiv generat, culmea!, de însuși acest format care te poate distruge: alergatul în cerc.

Desigur, este puțin deprimant și da, este mai dificil să-ți dai seama de poziția în clasament (simpla depășire a unui concurent nu înseamnă neapărat că ești înaintea lui pentru că poate să aibă 5 ture în fața ta). Dar consider că simplul fapt că la fiecare tură ai parte de încurajări, de prezența umană care-ți lipsește uneori în alte concursuri, te ajută să te menții lucid. Mă rog, atât de lucid cât este posibil într-o astfel de cursă. Iar luciditatea de care-ți vorbesc are rolul de a minimiza numărul și frecvența acelor momente de “low” mental în care nu mai știi sigur cine ești, cum te cheamă și cine dracu’ te-a pus să te înscrii în concurs. Momentele alea în care ești convins că te-ai născut dobitoc pentru că altă explicație nu reușești să mai găsești pentru pasiunea pe care și-ai ales-o (sau poate te-a ales ea pe tine?!?).

Strategia

Ce să mai… Din două click-uri am rezolvat problema și iată-mă pe listele S24H, un concurs aflat la prima ediție în România, dar care avea să devină unul de referință printre cei care aleargă mult. 24 de ore, atât voiam să alerg. Am stabilit cu Diana câteva aspecte logistice astfel încât lucrurile să decurgă fluent și am rămas uimit de devotamentul ei. Pur și simplu Diana s-a dedicat preț de câteva luni bune, trup și suflet pentru ca acest eveniment să se desfășoare așa cum trebuie: la standarde internaționale. A încercat să-i mulțumească pe toți și eu consider că a reușit pentru că nu am auzit de vreo plângere mai serioasă la adresa acestui concurs.

Astfel, odată biletul de avion și camera de hotel rezervate, au mai rămas “câteva aspecte minore” de pus la punct. Printre acestea, problema suportului imperios necesar pentru maximizarea distanței alergate. Câștigi enorm de mult timp dacă ai pe cineva care să te ajute, iar eu asta voiam. Am avut mare noroc cu Anda și Emanuel, doi oameni minunați care și-au rupt din timpul lor liber ca să facă cu schimbul câte 12 ore pentru a mă ajuta pe mine. Știu că i-am stresat pe fiecare în parte cât pentru două concursuri, însă la fel de bine știu că s-au simțit foarte bine, citeam asta pe chipul lor. Dar să revin la concursul în sine.

Astfel de concursuri, precum S24H, erau o noutate pentru mine așa că am început să citesc. Multă informație, și mai multă contradictorie. Dar dacă ar fi să punctez un aspect care mi-a atras în mod special atenția acela ar fi că existau multe dispute cu privire la ce e mai bine să faci: să te oprești pentru odihnă pentru ca mai apoi să revii mai puternic, sau să nu te oprești deloc. Personal mi-a fost teamă să abordez o astfel de strategie care să includă opriri periodice așa că am decis să încerc să nu mă opresc absolut deloc. Chiar de-ar fi fost să merg, nu voiam să stau. În același timp, am vrut inițial să alerg peste 200 kilometri, realizând apoi că acest target poate fi dificil de realizat având în vedere timpul pe care-l puteam aloca antrenamentelor.

Așadar, cum în fiecare concurs îmi stabilesc trei planuri, am decis ca planul A să fie acela de a depăși 200 kilometri, planul B să depășesc 180 kilometri, iar planul C să fac cumva ca indiferent de ce se întâmplă, să nu mă opresc deloc. Inutil să-ți mai spun că și planurile A și B aveau aceeași logică în spate cu cea a planului C: să nu mă opresc.

Plecând de la cifrele de mai sus, am început să fac calcule pentru a determina mai apoi specificul antrenamentelor pe care S24H le presupunea. Astfel, din calculele mele a reiesit că pentru a alerga, să zicem, 210 kilometri în 24 de ore (adică 1.440 minute) trebuie să dau circa 170 de ture, ceea ce echivala cu parcurgerea unei ture (1.236 metri) în 8 minute și 28 de secunde. Intrând și mai în detalii, trebuia să fac 7 ture și 99 metri pe oră pentru un target de 210 kilometri, adică trebuia să alerg 8 kilometri si 751 metri pe oră. Știu, detalii… Dar astea fac diferența și contează mai mult decât îți închipui acum.

Părea realizabil totul și chiar așa era, doar că nu întotdeauna lucrurile se întâmplă așa cum vrei tu, mai ales dacă planurile sunt făcute cu mult timp înainte de concurs. Iar eu asta făceam, le creionam cu ceva mai bine de 4 luni înainte de S24H. Dar am hotărât că trebuie să fac tot ce pot astfel încât să mă apropii de obiectivele stabilite.

Știam că este foarte posibil ca bateria ceasului să nu mă țină atât de mult, așadar, ca la UltraBalaton și 6633, mi-am făcut wristband-uri din hârtie pe care le-am plastifiat cu scotch. Pe ele am scris numărul turelor pe care trebuia să le parcurg în fiecare oră astfel încât să mă încadrez în obiectivul A. Urma deci ca la fiecare oră să întreb pe cineva câte ture am făcut, astfel încât să evaluez situația și ceea ce trebuia să fac în următoarea oră.

Antrenamentul

Inițial n-am crezut, dar din păcate am fost nevoit să aflu asta pe pielea mea acum ceva timp: recuperarea după un antrenament este cel puțin (dacă nu și mai) importantă decât antrenamentul în sine. Corpul asimilează beneficiile antrenamentelor atunci când stă, mușchiul se dezvoltă atunci când se odihnește. Iar atunci când te antrenezi pentru o cursă precum S24H și timpul nu îți este aliat, atunci recuperarea devine crucială.

Ca să-ți dai și mai bine seama despre ce vorbesc vreau să știi că antrenamentul meu pentru S24H s-a întins pe durata a 14 săptămâni, adică vreo 3 luni și jumătate și a presupus alergarea a 1.081,2 kilometri în total. Mi-am pregătit astfel un plan de antrenament care aparent n-ar fi trebuit să-mi pună probleme practice de implementare. Dar viața mea ca alergător amator nu “se pupă” mereu cu planurile mele sociale, să le spun așa. Iar asta n-a fost niciodată o problemă majoră pentru mine, până la urmă alergarea este doar un hobby pentru mine și deci cade întotdeauna pe locul doi. Și așa va rămâne. Desigur că devine frustrant, dar nu m-am blocat niciodată în cifre, poate și pentru faptul că știu că adaptabilitatea este cheie în sportul de anduranță. Concret, n-am reușit să respect planul pentru S24H.

Revenind, planul meu de antrenament presupunea alergări constante, cam cinci pe săptămână și două zile de pauză. Sâmbăta și/sau duminica aveam alergările lungi care ajungeau conform planului și până la 85 kilometri, unele dintre ele noaptea. N-am reușit însă mare lucru. Am sfârșit prin a reface de multe ori planul astfel încât să mă pot adapta. Astfel, am ajuns să alerg exclusiv dimineața, înainte să plec la birou, între 10 și 20 kilometri.

Alergam zilnic, iar în weekend la fel, distanțele erau similare, poate doar puțin mai lungi. N-am reușit să alerg mai mult de 45 kilometri odată și n-am reușit să alerg noaptea. Dar am tras zi de zi știind că alergările astea “înlănțuite” au un efect oarecum similar asupra corpului precum o singură alergare lungă deoarece corpul, chiar dacă se odihnește până la următorul antrenament, nu are timp să se recupereze complet. Desigur, din punct de vedere psihic câștigul derivat dintr-un antrenament lung este net superior acestor alergări back-to-back. Nu mă așteptam însă să am probleme la acest capitol, nu acum, nu după 6633.

Aveam totuși nevoie să ajut puțin procesul de recuperare astfel încât să fiu apt 100% pentru următorul antrenament. Aici mi-au sărit în ajutor prietenii de la Clinica Eliade. Astfel, săptămânal eram prezent la ei la o extraordinară ședință de masaj normal și osteopatic. Totodata, aproape în fiecare dimineață am băut smoothie din lapte de soia cu cacao și fructe de pădure (coacăze roșii, coacăze negre, zmeură, mure, afine și cătină). Și pentru că totuși nu voiam să dau 100% în antrenamente și să cad lat pe birou, am avut grijă să preîntâmpin orice potențială carență cu un complex de vitamine și niscaiva arginină.

Nu în ultimul rând, tot pentru recuperare am avut grijă la alimentație și hidratare însă n-am ținut vreo cură. Am mâncat de toate, dar cu moderație. Toate acestea m-au făcut să mă simt excelent pe tot parcursul planului de antrenament. Îmi amintesc că o singură dată am simțit ceva tensiune în lateralul genunchiului, semn că “genunchiul alergătorului” începea să-și facă simțită prezența. Mi-am ascultat atunci corpul și l-am lăsat să se odihnească, ceea ce mi-ar plăcea să știu că faci și tu.

Concret, revenind strict la planul meu de antrenament, consider că acesta nu este suficient pentru a termina o cursă de alergare de 24 de ore. Nu este suficient dacă vrei să alergi și să termini cu o distanță totală alergată de trei cifre. Deci nu ți-aș recomanda să iei exemplul meu și să faci ce am făcut eu pentru că poate pentru tine nu va fi suficient.

După cum am mai spus, consider că fiecare cursă, fiecare kilometru alergat în ultimii ani mă ajută să termin astfel de provocări. Astfel, deși nu este în niciun caz o regulă, poți face față onorabil la provocări sportive dure “folosindu-te” de antrenamentul din trecut. Însă uită de tot ce tocmai ți-am spus dacă vrei să ieși pe podium sau dacă vrei să tragi tare și mai ales dacă nu ești talentat. Dacă ești unul de-ăsta ca mine care n-are strop de talent pentru alergare și care trebuie să muncească mai mult pentru a obține niște rezultate cât de cât OK, dar pe care unii alergători le obțin mult mai rapid, atunci pregătește-te să investești ceva timp în pregătire.

Echipamentul

Pe cât de important este să ai grijă de corpul tău (mai ales) atunci când urmezi un plan de antrenament care îți consumă resurse semnificative, pe atât de crucial este să nu faci rabat de la un echipament de calitate. Totul, începând cu ochelarii de soare și terminând cu lenjeria, totul trebuie să te facă să te simți perfect. Nu trebuie să ai niciun disconfort din cauza echipamentului pe parcursul antrenamentelor sau cursei. Oricum (mai mult ca sigur) vei avea ceva dureri sau chestii care să te stânjenească (iritații, poate bășici), dar nu vrei ca astea să vină ca urmare a unor proaste alegeri a echipamentului sau și mai rău, din neglijență.

Eu am ales să alerg, atât în antrenamente cât și la S24H, în Hoka One One Bondi 4, niște pantofi de alergare urâți, dar foarte buni în ceea ce privește amortizarea șocurilor. Arată ca tancurile, dar sunt ușori și parcă alergi pe perne. Nu cred că mai este nevoie să-ți mai spun că atunci când alergi mult și mai ales pe asfalt, articulațiile îți sunt foarte solicitate, deci de ele trebuie să ai grijă în primul rând. Ce să mai, aceste încălțări au fost ceea ce mi-a trebuit.

În rest, tot echipamentul meu a fost de la CEP. Le-am încercat, mi-au plăcut și mă împac de minune cu ele. Poate ai să spui “Bine, cred că la fel de bine te-ai fi împăcat și cu echipament de la X sau Y.”. Eu îți spun că nu și dacă vrei detalii putem discuta oricând. Am încercat și folosit o bună perioadă și alte produse pentru că altfel, neavând termen de comparație, consider că nu-ți poți forma o opinie. Și nu de fiecare dată am fost împăcat, dar asta este deja o altă discuție. Până la urmă, dincolo de subiectivism, ai nevoie de calitate.

Ca și mijloc de monitorizare, mi-am configurat pe ceas un “sport” nou denumit S24H, după care mi-am setat cadranele să-mi arate doar timpul zilei (ca un ceas normal), cronometrul și Heart Rate-ul. După cum am spus, nu am vrut să am și GPS din simplul motiv că nu m-ar fi ținut bateria. În plus, fără a avea un mijloc cert de determinare a distanței parcurse eram oarecum nevoit să alerg “by feel” și să fac calcule. Astfel, creierul îmi stătea în permanență alert și concentrat pe prezent.

Am luat cu mine și cruciulița de lemn pe care sora mea mi-a dat-o înainte de 6633. După acea cursă am decis s-o iau cu mine în fiecare încercare sportivă care mă va testa cu adevărat. Nu aveam vreun lănțișor la ea așa că mi-am atârnat-o de gât rudimentar, de o sfoară aspră de bumbac. Avea să mă ajute și la S24H, la fel ca la Cercul Polar.

Nutriția și hidratarea în cursă

24 de ore de efort continuu presupun un consum energetic colosal pentru un om normal, așa că dacă voiam să mai am vlagă în al treilea sfert din cursă, adică atunci când competiția începe cu adevărat, trebuia cumva să am grijă să introduc înapoi din caloriile pierdute.

Strategia mea nutrițională pentru S24H a fost bazată atât pe mâncare solidă, cât și pe calorii lichide. Astfel am optat pentru gelurile SIS cu electroliți, calculate câte unul la fiecare oră. Le-am încercat, funcționează de minune și au un gust extrem de bun. Pur și simplu eu nu am gustat geluri mai bune la gust decât astea și dacă nu mă crezi, încearcă unul. În mod uimitor, spre deosebire de alte concursuri de lungă durată unde după un anumit timp gelurile efectiv “nu mai intră”, la S24H nu am avut astfel de probleme. De fapt, la un moment dat, singurele calorii pe care le mai puteam îngurgita erau cele din aceste geluri. Dar să continuăm.

La fiecare două ore, alături de geluri luam și un baton tot de la SIS. Apoi, la fiecare patru ore trebuia să mănânc ceva solid. Eu am optat simplu pentru paste cu somon și griș cu lapte. În plus am adăugat și câte un Kinder Bueno, așa de gust. Nu în ultimul rând, pe masă am pus nucifere și fructe uscate de la Native Box. M-au ajutat la Cercul Polar, n-avea cum să se întâmple altfel nici acum, la S24H. La fiecare 30 minute trebuia să mănânc câteva alune, nuci sau fructe uscate. Concret, am luat cam multă mâncare. De altfel, n-am reușit să consum totul pentru că, spre exemplu, la fiecare patru ore aveam de mâncat paste, griș cu lapte, Kinder Bueno, un baton și un gel de la SIS. Știam că nu voi putea îngurgita totul, dar am preferat sa fiu “on the safe side”.

Referitor la hidratare, aveam în plan să alternez apa cu REGO de la SIS. Astfel, aveam în permanență două bidoane pline din care trebuia să iau câte 2-3 guri la fiecare 15 minute.

N-am uitat să iau la mine nici plasturi, cremă anti-frecare, betadina, fașe elastice, tifon și câteva ace de seringă pentru drenarea eventualelor bășici. Urma să iau, atât în cursă, cât și înainte și după, shot-uri cu magneziu. Spun „înainte” pentru că știm că în eventualitate unor astfel de concursuri ai nevoie de o perioadă de loading, dar nu mai intru în detalii cu privire la asta.

Urma să iau totul din mers sau din alergare, totul era controlat de alarmele ceasului, totul scris pe hartie (ce trebuia să iau și la ce ore) pentru ca Andei și lui Emanuel să le fie ușor să înțeleagă, totul pus în pungi cu ziplock pe care scria ora la care trebuia să le iau. Îmi aduc aminte când înainte de start-ul cursei, am despachetat și aranjat totul pe masă. Anda doar ce ajunsese când m-a găsit acolo gata instalat. Îmi amintesc că am început să-i explic ce și cum. Se uita cu niște ochi mari și cu gura căscată la toate lucrurile astea care erau frumos aranjate și cu instrucțiuni lângă, de parcă s-ar fi așteptat la cu totul altceva. Simpatică tare.

Și-am ajuns la Timișoara

Din lipsă de timp și pentru că Timișoara se află totuși la o distanță considerabilă de București, am ales să călătoresc cu avionul. Am plecat vineri, imediat după terminarea programului și aveam să mă întorc duminică, la câteva ore după concurs.

[…]

Mă urc într-un taxi pe care-l găsesc cu greu, cu destinația Otopeni. Ajung mai devreme, dar e tocmai bine pentru că am astfel timp să devorez cartea lui David intitulată „Cum să faci ce-ți place fără să mori de foame”. O lectură ușoară, care te absoarbe și care te învață lucruri cel puțin interesante.

Zborul durează vreo oră, timp în care moțăi pe scaun încercând să mă odihnesc puțin. Știam că n-o să am parte de luxul acesta în seara de dinaintea concursului, pe de o parte din pricina emoțiilor și pe de altă parte din cauza faptului că urma să ajung destul de târziu.

Aterizăm și am plăcuta surpriză să fiu așteptat la Sosiri de Patricia și prietenul ei, Vlad. Patricia care, apropo, a ieșit pe locul doi la ștafeta mixt pe durata a 12 ore. Și Vlad care după concurs s-a lăsat de fumat și s-a apucat de alergat, parțial cică și “din cauza” mea. Bravo, dragilor! Deja mă simt tratat regește. Facem câteva poze și mă urc într-un superb SUV pus la dispoziție de parteneri. Pe drumul către hotel sporovăim verzi și uscate și aflu cu bucurie că la start-ul concursului, hotărât în ultimul moment, va fi și Tibi, câștigătorul 6633 Ultra și un om pe care îl apreciez foarte mult.

Din păcate, drumul până la hotel este scurt și nu apucăm să vorbim atât cât am vrea. Mulțumită Dianei sunt cazat la un hotel foarte cochet, locație unde a avut loc și ședința tehnică pe care, evident, am ratat-o. Găsesc însă kit-ul în pat semn că Diana a luat în calcul toate situațiile posibile. După un duș scurt, încep să despachetez. Îmi așez hainele frumos pe scaun, pun mâncarea (cu care am venit de la București) în frigider și adorm. Mă trezesc însă mai devreme, mănânc ceva apoi mă culc la loc. Mă asigur astfel că digestia are timp să-și facă de cap astfel încât să nu iau start-ul plin și rotofei.

Cursa

Parcul Copiilor, locația unde am să mă învârt în următoarele 24 de ore este la 5 minute distanță de mers pe jos de la hotel. Îmbrăcat bine, cu rucsacul în spate și trăgând după mine troller-ul plin cu mâncare, mă îndrept către start. Odată ajuns, reperez cortul care mi-este alocat, poziționat la câțiva metri de start. Mă apuc să despachetez mâncarea și s-o așez ordonat pe masă.

Deși este destul de devreme, parcul începe să vibreze pe măsură ce alergători, voluntari și însoțitori încep să ajungă în “arenă”. Mă întâlnesc aici cu oameni dragi mie. Tibi, Aris, Dragoș. Am șansa să îi cunosc pe Ben Ami și pe Mariana, pe David și Nicu Buceanu.

Vine și Anda, care va trebui să mă suporte pentru 12 ore. Are un zâmbet de copil la finele orelor de clasă, vineri. Se bucură tare de ce-o să urmeze, de parcă intuiește cumva că ajutorul pe care mi-l va da este de neprețuit. Zâmbesc și eu, nu are nici cea mai vagă idee de ce urmează, e nouă în branșa asta, dar știu că o să rămână impresionată de desfășurarea evenimentelor. Așa avea să fie. Îmi amintesc că am văzut-o la finalul turei ei de 12 ore (și nu numai atunci) țopăind și bucurându-se pentru mine de parcă eram rude. Am simțit-o tot timpul acolo, conectată la eveniment.

Chiar dacă nu ne vom revedea prea curând, între noi doi (la fel ca și între mine și Emanuel, “schimbul doi” din acea zi) s-a creat o conexiune. Ea m-a văzut pe mine la greu, uneori strângând din dinți, iar eu am văzut în ea speranță și motivație. Este un schimb involuntar de energie în lipsa căruia “piticii” încep să-ți pună întrebări deloc plăcute. Întrebări care te încetinesc. Întrebări care te pot face să abandonezi.

La start ajunge și Silviu alături de prietena lui, făcându-mi astfel poate cea mai plăcută surpriză cu care S24H a venit la pachet. Silviu este un bun prieten pe care nu l-am mai văzut de cam cinci ani. Slătinean ca și mine, a plecat în Timișoara stabilindu-se aici. Pe mine drumul m-a dus către București, de aici și frecvența redusă (spre inexistentă) cu care ne-am văzut. Ne-am găsit pe Facebook (uite că face și bine aplicația asta) după ce făcusem o postare în care spuneam că ajunsesem la Timișoara. A văzut-o și așa ne-am regăsit. Silviu și prietena lui aveau să stea lângă mine pentru aproximativ 20 de ore. Apăreau de peste tot cu vreo glumă sau alergau puțin cu mine. Au fost acolo, aproape. M-au ajutat foarte mult la S24H, sper să-și poată da seama vreodată de asta.

Ratez poza de grup, ocupat fiind cu încălzirea. Trebuie să-mi fac ritualul. Același ritual pe care-l fac atât înainte, cât și după fiecare antrenament, fie că este de 10 kilometri sau de 50. Acum însă pun accent pe zonele unde în trecut am avut unele probleme, pe-astea trebuie să le încâlzesc și mai bine. Am timp însă să termin și mă așez undeva în coada plutonului. Am mai spus asta: nu mă interesează să ies în față și chiar de mi-ar păsa de asta, cursa este mult prea lungă pentru a încerca vreo vitejie acum. Motivele pentru care particip la astfel de evenimente sunt altele, nu locul în clasament. Sunt competitiv în alte arii ale vieții și îmi ajunge asta. Asta nu înseamnă că îi condamn pe cei care sunt altfel decât mine. Fiecare are resorturile sale.

Primele 6 ore

Plecăm încetișor, ca la carte. Vremea este ideală pentru alergare: nici cald, nici frig și cu puțin soare. Unul câte unul, ne desprindem din pluton și rămânem ba în spate, ba accelerăm și ne distanțăm. Port centura de hidratare la brâu, dar fără bidon care-i la Anda, pe masă. Am în buzunarul centurii telefonul băgat și înfășurat într-o punguță de plastic pentru a-l proteja de umezeală sau condens.

Nici nu-mi dau seama când trec primele ture. Traseul este oarecum plat în sensul nostru de mers, cu două mici urcușuri aproape imperceptibile acum. Știu însă cum se vor resimți acestea peste 12 ore… Acum, după ce am parcurs câteva ture, realizez că într-un mod paradoxal, după ce vom schimba sensul de alergare (lucru care ți-am spus, se va întâmpla o dată la fiecare 6 ore) traseul va fi semnificativ mai greu. Aceste mici urcușuri de acum și aces fals plat, odată parcurse în sens invers îmi vor pune ceva mai multe probleme.

Alerg cu David și Nicu. Am făcut o mică bisericuță, ne înțelegem foarte bine. Asta deși exact acum ne-am cunoscut. Cu David doar ce schimbasem câteva vorbe pe Facebook, este un băiat foarte fain, iar pe Nicu acum l-am vazut prima dată. Dar nu se vede, pentru că simt că ne cunoaștem de-o viață. Când știi că vei alerga atâta timp în cerc și că invariabil te vei întâlni de N ori cu toți concurenții, parcă devii membrul unei familii primitoare. Fiecare dintre noi are scopul lui aici, la S24H, visul său de îndeplinit. Dar asta nu ne împiedică să fim oameni, să ne cunoaștem și să ne ajutăm la nevoie.

Discuțiile cu David și Nicu alunecă invariabil către strategiile proprii din acest concurs. Așa aflu că, fără a se înțelege reciproc dinainte, ambii au o strategie asemănătoare: să combine mersul cu alergatul astfel încât să-și conserve energia pentru cât mai mult timp. David cunoaște iar asta se cunoaște pentru că are deja la activ ultra-uri renumite din România. Nicu, venit tocmai din Irlanda pentru această cursă, este la primul lui ultra fiind la bază un redutabil alergător de viteză. Și se vede asta, are un fizic masiv și robust care inspiră forță și viteză de reacție. Nicu se desprinde însă ușor, ușor de grupul nostru.

Continui însă discuțiile cu David, care de-acum au ca subiect 6633 Ultra. Mă întreabă diverse și îi răspund așa cum fac tuturor, sincer și fără ocolișuri. Mă ascultă și parcă îl văd schimbându-se puțin. Îmi spune că îi pare bine că m-a cunoscut în timp ce eu încerc să-mi dau seama de unde afirmația asta venită așa, brusc, undeva la mijlocul discuțiilor noastre. Îmi spune că avea impresia că sunt altfel, în sensul nu tocmai bun al cuvântului. Zâmbesc. Realizez că și el ca și mine de altfel, uneori avem tendința să judecăm gratuit. Cred că este în natura umană și nu văd neapărat o problemă în asta atâta timp cât ești deschis să afli și să descoperi realitatea. Un om bun, cu care aveam să mai povestesc în următoarele ore ale concursului și nu numai

Alerg de-acum singur. Mă opresc doar la nevoie, când e neapărată nevoie. Soarele a ieșit puțin, iar timișorenii au venit în parc să-l întâmpine. Unii ne privesc curioși, întrebându-se probabil care-s problemele pe care le avem. Alții ne privesc ușor încruntat pentru că traseul S24H le îngreunează oarecum promenada. O fată a ieșit cu căiacul pe Bega (cred) la antrenament. Pe Dâmbovița n-ar avea nicio șansă.

Din oră în oră o întreb pe Anda câte ture am făcut pentru a vedea dacă sunt în grafic. Am wristband-ul la încheietura mâinii stângi, sub cureaua ceasului. Așadar, de fiecare dată când ceasul mă anunță că a mai trecut o oră, lansez întrebarea. Iarăși, de fiecare dată când ceasul mă anunță că trebuie să mănânc sau să mă hidratez, Anda îmi iese în cale cu punguța care trebuie. Doar din când în când îi mai întrerup acest ritual monoton, strigând la ea să-mi dea celălalt bidon. Mi-l dă și apoi vine în spatele meu să-l recupereze pentru că beau din alergare și (evident) nu mă întorc să-l las pe masă. Dacă însă mă lungesc cu băutul, pun bidonul în centura de hidratare care și-așa-i goală, urmând să i-l dau Andei la următoarea tură.

Trec astfel primele 6 ore ale S24H. Până aici nu am avut fluctuații de formă fizică sau disconforturi la mansardă. Echipamentul, corpul, strategia, totul a funcționat.

Prima jumătate de zi

Pare dificil la o primă vedere să crezi că-ți poți aminti chestii dintr-o cursă de 24 de ore în care te învârți în cerc. La fel am crezut și eu înainte să mă apuc să scriu acest raport de cursă. Dar constat că nu este deloc așa, că odată ce mă pornesc, totul se leagă de parcă mă întorc acolo. Deși memoria nu este punctul meu forte, astfel de evenimente au un impact profund asupra mea, îmi rămân întipărite în minte și mă ajută să-ți pot reda, sper eu, cât mai fidel cele întâmplate la S24H.

[…]

Am schimbat sensul de alergare astfel încât am ocazia să-mi dau seama de orice variație de dificultate a traseului. Orice mică pantă, orice curbă, se simt acum, după 6 ore de efort. Puțin, aproape imperceptibil, dar se simt. Din când în când, câte un alergător sau voluntar mă felicită pentru 6633. Mă bucură să știu că ce am realizat acolo, în frig, a contat.

Din vorbă în vorbă aflu că la S24H, la proba de 24 de ore, sunt concurenți care nu au alergat mai mult de un semi-maraton legat vreodată. Rămân uluit… Pentru mine unul noțiunea de “orice este posibil” vine la pachet cu anumite etape de pregătire care trebuie bifate (6633 face excepție de la această regulă). Nu mă înțelege greșit, nu-i condamn pentru alegerea făcută, dar nici nu-i pot felicita pentru asta, la fel cum nici eu nu-s de lăudat cu antrenamentele sumare pe care le-am făcut pentru 6633. Dar îmi văd de treaba mea.

Mă văd adesea cu Tibi și cu prietena lui. Vorbim despre tot ce ne trece prin cap, tocmai ce s-a întors de la Tor des Geants unde a întâmpinat niște probleme medicale. Nu este la 100% din potențial și îmi spune asta. Suntem oameni cu toții, nu uita asta.

Aris mă depășește ca un TGV, cred că nici în poze nu iese prea bine din cauza vitezei. Mi-aș dori să alerg și eu așa, la vârsta lui. “Hai bă, Vlade, bă! De când mă chinui să te prind!” mă trezește Nicu din reverie. Mă bufnește râsul, îmi place de el. Alergăm iarăși împreună preț de câteva ture până când el ajunge la tura în care trebuie să meargă.

Anda este pe poziție, la fel și Silviu care a venit cu prietena lui să mă încurajeze. Stau cu toții cantonați la cortul meu, lângă Ben Ami. Îmi dau seama însă că sunt acolo și că mă încurajează de-abia după câteva ture în care am trecut efectiv printre ei fără să-i aud sau să-i văd.

Am astfel de momente, când intru ca într-o transă fără să mai fiu prezent și atent la ce se întâmplă în jurul meu. Nu știu când și de ce se întâmplă asta sau ce simt atunci. Știu doar că nu mai sunt acolo. Sesizez prezența lor exact când sunt gata să trec printe ei. Scutur din cap și revin la realitate, la auzul glasurilor lor. Realizez ce s-a întâmplat și chiar dacă n-aș fi făcut-o, fețele lor mi-ar fi “spus” că ceva nu este în regulă. “Scuze, nu v-am văzut… S-a întâmplat ceva?” îi intreb. “Aaa, nu, doar că de vreo 3 ture încoace nu prea ne mai bagi în seamă.” îmi spune Ben râzând. Dar faptul e consumat.

Continui. Alerg ușor, aproape că nici nu simt efortul. Mă văd adesea cu Patricia și Mihaela. Ne încurajăm. Contactul cu toți acești alergători, susținători și voluntari îmi întăresc convingerea că acest tip de curse, precum S24H, nu sunt nici pe departe plictisitoare așa cum ai crede, ci foarte dinamice.

Aproape fără să-mi dau seama, mă trezesc alergând lângă o doamnă respectabilă, doamna Mirela Bratu. Are copil aproape de vârsta mea, dar aleargă ultra-uri și are câteva la activ. Azi aleargă la S24H, la proba de 12 ore. Începem să povestim, dar cele ce-i povestesc eu pălesc în fața celor spuse de dânsa. Nu-mi povestește din curse, îmi spune însă ce simte când aleargă mult și de ce face asta. Tac din gură și ascult cu interes, mă regăsesc în multe din cele explicate de dânsa. Zâmbesc. Deși în afară de pasiunea pentru sportul de anduranță nu ne leagă nimic, avem atâtea în comun.

Am parcurs deja destui kilometri și încep să mă resimt puțin. Nu mă doare nimic, am doar un ușor disconfort la degetul mic al piciorului drept. Doar că mi s-a mai dus din aplomb, din energie.

Încă puțin și vine Emanuel, schimbul doi. Îi fac un scurt briefing Andei despre ce trebuie să facă astfel încât tranziția să se desfășoare fără sincope. Nu-i cine știe ce, are cam totul la îndemână. Îmi pare rău că pleacă, dar s-a chinuit destul sărăcuța.

A doua jumătate a cursei

Deși S24H nu a fost pentru mine nici pe departe o cursă lipsită de peripeții, a-ți istorisi momente repetitive, ar însemna să-ți irosesc timpul. Așa că mă voi concentra pe a-ți relata lucrurile mai altfel.

Cei înscriși la proba de 12 ore a S24H au terminat deja și fac coadă la masaj. Unii dintre ei beau și mănâncă diverse chestii de care nu au avut parte în cursă, iar acum stau pe traseu privindu-ne cu admirație și compasiune. Alții au plecat deja acasă și probabil că se bucură acum de confortul unui duș sau al patului.

Surprind un dialog hilar și oarecum dureros dintre doi jandarmi aflați în parc pentru asigurarea bunului mers al lucrurilor. Cei doi vorbesc la telefon, evident, fiecare cu altcineva. Dar amândoi le povestesc interlocutorilor lor despre ce se întâmplă în parc. Alerg destul de încet, așa că pot desluși câteva replici. Mi-e clar că tonul ambelor discuții telefonice la adresa noastră este unul peiorativ pentru că cei doi se amuză tare. Unul dintre ei îi spune chiar interlocutorului său: “Bă, sunt în parc și dacă-ți spun ce se întâmplă aici, te crăcănezi de râs. Sunt unii care aleargă în cerc până mâine dimineață.” și se prăpădește de râs în zâmbetul aprobator al colegului său. Constat astfel că, din păcate, fenomenul alergării în general și al unor astfel de concursuri (similare cu S24H) în special, întârzie să fie înțeles. Dar și eu, și tu avem un rol în asta. Trebuie să facem tot ce putem.

Mă revad cu Dragoș, ne încurajăm. Încheieturile încep să mi se resimtă puțin din cauza pavajului; ușor, ușor parcă înțepenesc. Cu gândul la un Tador, mă îndrept către cortul meu. Aici mă așteaptă Emanuel. A venit și Silviu cu prietena lui. Au alergat cu mine câteva ture încercând să mă încurajeze. Nu le-am spus că nu am nevoie, că sunt fresh din punct de vedere mental. Trebuia să-i ascult, îmi vor binele și îi văd că-și dau silința cu mine.

Ajung și iau un Tador, iar efectul lui este aproape imediat și totodată neașteptat. Mă lasă durerile și parcă prind aripi. Încep să alerg tot mai tare. Pauzele de mers care începuseră să-și facă loc ușor, ușor în planul meu din cauza consumului energetic crescut, acum au dispărut. Și Nicu observă asta acum, când îl depășesc deja pe ultimele ture. Îi spun să ia și el unul ca să mai scape de dureri și poate cine știe, și la el va avea același efect. Trec pe la cort și îi dau instrucțiuni lui Emi să-i pregătească o pastilă. Și el m-a ajutat cu niște shot-uri cu magneziu și BCAA. Ia pastila și toți care mai alergăm aici la S24H,  observăm asta pentru că Nicu aleargă de-acum cel mai tare dintre toți. Să fie placebo sau vreo combinație chimică necunoscută? Habar n-am, dar funcționează și asta contează acum.

După câteva ore de alergare fără opriri sau încetiniri, încep s-o las mai moale. Fiecare denivelare sau ușoară pantă începe să se resimtă. De altfel am hotărât ca pe aceste pante să merg, n-are sens să mă consum inutil.

Alerg la lumina stâlpilor din parc alături de ceilalți, dar parcă suntem tot mai puțini. Din loc în loc văd saci de dormit și concurenți întinși la orizontală. Numai văzul acestora este de ajuns să îmi declanșeze și mie somnul. Este momentul în care iau un gel SiS Double Espresso. Cu un conținut de cafeină puțin inferior unei pastile, acest gel are exact ce-mi trebuie. Reușesc să mă mai dezmeticesc puțin.

E o liniște mormântală aici, la ora asta, în parc. Alergăm făcându-ne treaba și vorbindu-ne parcă tot mai șoptit. De peste Bega răsună muzica unui club de prin apropiere, dar eu îmi vad implacabil de ritualurile mele de nutriție și hidratare chiar dacă de-acum nu mai pot mânca prea multe lucruri. Mă forțez însă, am nevoie de acele calorii.

Cu greu, dar până la urmă răsare și soarele. Mai iau un Tador, după ce în prealabil l-am rugat pe Ben Ami să se uite pe prospect ca să nu depășesc doza maximă. Sper să aibă același efect de mai devreme, deși îl iau pentru a-mi mai alina durerile inerente unui astfel de concurs, care se pare că au reapărut. Dar nu mai are același efect. Durerile îmi trec, dar cam atât.

Văd un tip care-i purtat oarecum pe brațe de alți doi, printre care și Florin Chindea. Ajungându-i din urmă, mă interesez de starea acestui nefericit care de-abia se mai mișcă. Mă întâlnisem cu el și acum vreo 12 ore când părea că îl dor genunchii pentru ca mai apoi să-l văd alergând cu (probabil) băiatul său, în cârcă. Acum vrea să abandoneze, acum când mai sunt puțin peste două ore până la finele S24H. Nu știu de ce, dar aflând asta mă enervez puțin pe situația de față. Mă întorc spre el și îi spun că nu poate renunța acum, că formatul acestui concurs nu încurajează asta. Că dacă nu mai poate, nu trebuie decât să se oprească și să se pună la somn sau poate chiar să meargă la clubul de lângă parc.

Îi spun că nu își poate bate joc de tot efortul lui depus până atunci, că timpul trece în favoarea lui chiar dacă stă sau merge. Dintre cei doi care-l ajutau să meargă, își ridică capul privindu-mă supărat, resemnat. Supărat mai mult pe el decât pe mine, cel care i-a aruncat adevărul în față. Dar continuă și cu câteva ture înainte de finele S24H, îl revăd iarăși pe traseu. Agonizează, se vede asta. Dar are un licăr în privirea pe care mi-o aruncă pe sub gene atunci când trec pe lângă el și îl bat amical pe spate. Îi zâmbesc și simt că dacă măcar puțin am contribuit și eu la cursa lui care de-acum mi-e clar că nu se va termina cu un DNF, atunci ăsta a fost scopul meu aici.

Soarele se mijște de printre norii dimineții reci, bănățene. Anunță pentru noi un nou început. Sunt trecut de 180 kilometri și sunt pe locul 5 la general. Sunt mulțumit. Planurile B și C mi-au ieșit.

Cateva saluturi cordiale cu toți cei de pe traseu. De la organizatori, la voluntari și concurenți, suntem cu toții fericiți și bucuroși de ce se întâmplă. Am realizat cu toții lucruri mari aici, la S24H, indiferent de rezultat.

Mi se înmânează o banană pe care stă scris cu o cariocă, numărul meu de concurs. Odată ce vom auzi goarna sunând, suntem obligați să ne oprim în locul unde ne aflăm pe traseu și să lăsăm jos această banană, urmând apoi să ne îndreptăm spre linia de finish.

Încă câteva ture și gata, S24H se termină. Vreau să vad dacă am lăsat totul aici în parc sau nu. Așa că încerc să accelerez. Încep să căștig viteză astfel că ultimele trei ture le parcurg mai tare decât la început. Este un semn că nu am tras la maximum aici și că instinctul de autoconservare a prevalat în cursă. Dar sunt multumiț de rezultat. 24 de ore, 187,4 kilometri, locul 5.

A fost o cursă aproape perfectă din punct de vedere organizatoric (spun „aproape” pentru că nimic pe lumea asta nu este perfect). Un format de care nu ar trebui să te ferești și care, dacă știi câteva trucuri, ți se poate potrivi foarte bine. Am reușit un număr de kilometri satisfăcător pentru mine, fără un antrenament ca la carte. Am avut durerile inerente unui concurs precum S24H, dar strategia de hidratare și nutriție, alături de produsele folosite au funcționat foarte bine. La fel și echipamentul. Am avut două momente de low energetic la S24H, dar știam de ele, știam când vin și de ce vin. Am fost lucid tot timpul cursei și m-am bucurat de fiecare moment. Cred că la toate cele de mai sus au contribuit și oamenii care dau viață acestui eveniment. Fără ei, totul ar fi fost sterp, fără viață.

S24H este un concurs pe care merită să-l iei în calcul. Eu unul m-am simțit extraordinar alergând aici!