Te las în continuare cu câteva pasaje din carte, care sper să-ți ofere o mică parte din ceea ce a presupus și însemnat 6633 pentru mine.

Cert este că cea mai joasă temperatură înregistrată vreodată în cursă a fost de minus 52 grade Celsius cu rafale de vânt (înregistrate de până la 115 km/h) care au făcut ca la nivelul corpului confortul termic să fie echivalentul unei temperaturi de minus 78 grade Celsius. Cifrele vorbesc de la sine, iar dacă cei care le-au vehiculat au exagerat, atunci da, exagerez și eu preluând informația.

În plus, traseul era atât de lung încât se întindea de-a lungul a două teritorii canadiene, Yukon și Northwest Territories, ceea ce însemna schimbarea fusului orar!?! Asta da noutate pentru mine… Să parcurg o asemenea distanţă încât să trec printr-o schimbare de fus orar… Mai rar.

Fie că eram nevoiţi să topim gheaţă pentru a obţine apă sau că trebuia să înnoptăm sub cerul liber, dacă nu ajungeam la aceste puncte, eram pe cont propriu.

În timp ce fiul ei se uita la ea stupefiat, Mimi continuă: „Știu că a murit pentru că aseară am văzut un înger…” Inutil să mai spun că exact în seara de dinainte murise tatăl ei.

Dar totuși, concret, ce face din 6633 să fie o cursă atât de grea și inaccesibilă? OK, frig, vânt, distanță etc. Dar parcă totuși cam 80 km/zi nu sunt ceva de speriat. Chiar mă întrebam asta cu Andrei înainte de concurs pentru că nici noi nu puteam înțelege de unde rata asta atât de scăzută de finisheri.

Martin ne-a lămurit spunându-ne: „Băieți, această cursă, spre deosebire de multe altele, este 80% psihică, 10% fizică și 10% logistică. Cursa asta vă va termina psihic, vă va demola. Acum câțiva ani, l-am găsit pe PJ (ocupantul locului secund din acest an) plângând de frig pe marginea drumului spunând că nu vrea să moară, că vrea acasă. A abandonat. Anul trecut am avut la start 6 ofițeri din armata britanică, 5 au eșuat, a reușit doar unul, o femeie. Și acești ofițeri, la fel ca marea majoritate a celor care eșuează aici, nu reușesc pentru că pur și simplu clachează psihic. Aici nu veniți să vă arătați mușchii, băieți. O să înțelegeți în câteva zile despre ce vorbesc. O să îmi dați dreptate.” I-am dat.

Plâng de durere de data asta… Ce caut eu până la urmă aici? De ce ar veni cineva aici să încerce să termine cursa asta? Să fie dintr-o nevoie uneori inconștientă de confirmare? De a demonstra cuiva, fie și propriului sine, că înseamnă ceva, că e deosebit? Sau poate e doar dorința de regăsire, de redescoperire? Dracu’ știe… Dar momentan problema mea nu a căpătat chiar atât de mult din aceste valențe filozofice. Nu, sunt mult prea îndobitocit pentru asta.

Mi se arată astfel sub diverse forme, de la fețe ale unor oameni, la diverse animale sau lucruri. Îmi dau seama că mintea începe iarăși să-mi joace feste, dar nu am ce-i face. Scutur din cap încercând să mă dezmeticesc, să gonesc halucinațiile astea și cred că am reușit. Dar mă înșel. Ridic capul și văd în față o altă mașină de deszăpezit venind spre mine. Mă dau la o parte, apoi întorc capul după ea, prea a trecut aproape de mine. Dar în spatele meu nu-i nimic. Acea mașină nu există.

Daca pasajele de mai sus ți-au stârnit interesul sau curiozitatea, te încurajez să iei cartea. Acolo vei găsi toate informațiile, toate detaliile așa cum le-am trăit și simțit eu. Sper din tot sufletul ca cele descoperite în carte să îți schimbe și ție percepțiile despre limite. Încearcă. Poți.