Desigur, am răspunsul la întrebarea asta de ceva timp, l-am schițat foarte pe scurt și aici. Dacă nu l-aș fi avut, cred că m-aș fi oprit până acum sau cel puțin mi-ar fi fost ceva mai greu să mă leg la “adidași” dimineața. Dar până și mie mi se părea un picuț cam vag, astfel încât dacă mă luai la bani mărunți, nu că nu știam ce să-ți spun, dar nu știam CUM sa-ți explic de ce. Am început să mă întreb chestii, dar nu îți închipui că nu mai dormeam noaptea din cauza asta. 🙂

Cred că toți avem momente când ni se cam ia de tot și toate și dacă tu nu ai, măcar dă-mi dreptate, să nu mă faci să mă simt marginalizat din cauza asta. 🙂 Un astfel de moment s-a petrecut cândva săptămâna trecută și încercând să mă remontez, am început să mă gândesc la momentele mișto din trecutul nu foarte îndepărtat. Cred că totul a pornit și de la faptul că de o lună n-am mai mișcat un deget pe plan sportiv. Cică sunt în pauză. Nu tu o alergare, pe bicicletă s-a pus prafu’, iar de înot nu pot să spun că îmi lipsește prea tare… Simpla amintire a clorului ăla pe care îl detest cu toată ființa mea, e de ajuns să mă țină departe pentru o perioadă.

de-ce-sangele-meu-e-mai-albastru-decat-sangele-tau-rosu

Nu mă gândeam la momentele alea mișto încercând să trăiesc din amintiri sau să mă hrănesc din cele ce s-au întâmplat și au trecut, nu. Căutam acele momente pentru a le replica cumva.

Și am început să caut. Și n-am căutat prea mult. Printre altele care nu țin de sport, în minte mi-au reapărut frânturi din antrenamente și curse. Din antrenamente și curse lungi. Odată un gând format, totul a început să se lege astfel încât imediat aș fi fost în stare să-ți reproduc cu destule amănunte acel antrenament, acea cursă. E dovedit științific și până și unele vorbe din bătrâni conduc către concluzia că suntem marcați, că tindem să ținem minte cu precădere acele momente care au avut și o componentă negativă. Știm asta. Dar eu îmi aminteam părțile bune, ce am simțit, ce am văzut…

Mi-l aminteam pe Doru așteptându-mă la km 60, baraj Măneciu, la Ciucaș X3. Mai aveam 45 km până la finish. Cât m-a ajutat atunci omu’ ăsta…

10682249_731119946960623_1813824977433722525_o

Pe Mircea stând cu trisuit-ul dat jos până la brâu, la umbra unui boschet, la Half IronMan Oradea. Cât ne-am mai distrat weekend-ul ăla…

DSCN4814

Mi-am amintit de toate cele pe care le-am pățit și simțit la UltraBalaton, până să ajung la finish și de gustul puiului ăla la rotisor pe care l-am mâncat cât ai zice “IronMan”, la Barcelona, după concurs. Și astea sunt doar câteva.

Și am găsit răspunsul. De ce mă atrag distanțele astea? Pentru că îmi creează amintiri. Și pentru că și-acum, când scriu literele astea, îmi vine să ies pentru câteva ore doar ca să simt/văd/trăiesc chestii similare. Mie mi-e îndeajuns răspunsul ăsta, cel puțin pentru moment.


Cred că “De ce”-ul ăsta are o mare importanță și pentru tine. Pentru mine, răspunsul la întrebarea asta reprezintă un resort mental la care apelez în ultimă instanță, când nimic altceva nu mai funcționează. El mă împinge înainte în antrenamente și curse. Cel mai mic dubiu, cea mai mică ezitare și totul se poate duce de râpă. Am pățit-o la Ciucaș X3.

“De ce”-ul ăsta nu cred că trebuie să fie ceva wow, dar trebuie să fie ceva wow pentru tine. Poate să fie un clișeu banal pentru mine, dar dacă te ajută pe tine, nu mai contează. După cum spuneam, nu contează de ce te agăți atâta timp cât mergi mai departe.

Pe tine ce te împinge înainte? Cum treci peste momentele dificile din antrenamente/curse? La ce te gândești? Sunt tare curios să aflu. 🙂

de-ce-3

291 View

3 thoughts on ““De ce… De ce distanțele astea… ?”




Leave a Comment