Ciucaş X3 2014

Uşor, uşor încep să urc aici pe blog câteva dintre aventurile prin care am trecut în trecut. 🙂 Prima dintre ele este Ciucaş X3, concurs la care am participat în 2014 şi care a marcat o serie de premiere pentru mine: prima distanţă de 3 cifre parcursă, cel mai lung timp petrecut în efort, cele mai multe smiorcăieli, cursa care m-a adus cel mai aproape de colaps… Cam aşa începe. “Cică este în regulă să te gândeşti la abandon…atâta timp cât nu abandonezi, aşa spune o zicală. Cu toate astea mie încă mi-e greu să cred că am reuşit să termin cursa…chiar dacă am făcut-o târâş pentru aproape jumătate din cursă, am reuşit… Ceea ce urmează nu va fi deloc fun, fiind doar un scurt (credeţi-mă, la câte s-au întâmplat, e scurt) jurnal al cursei mele de ultra din cadrul Ciucaş X3.

Chem repede liftul de parcă aş fugi de cineva. Sunt deja în întârziere cu vreo 20 de minute şi i-am spus lui Radu: “Vezi şi tu, întreţine puţin atmosfera acolo, eu întârzii puţin.” A ajuns în parcarea exterioară de la Promenada şi trebuie să se întâlnească cu Mihaela şi Doru. Radu şi Doru au întreţinut atmosfera, dar între ei, certându-se pentru că nu reuşeau să se întâlnească. Şi nici nu aveau cum pentru că îşi dăduseră ca reper clădirea Oracle iar în zonă sunt două astfel de clădiri, fiecare dintre ei stând lângă a lui. :)))

Ajung la ei deja transpirat şi îmi cer scuze însă nu de ei îmi pasă prea mult 😀 ci de Mihaela pe care o văd pentru a doua oară. Prima dată ne-am văzut la Andrei acasă, atunci ea fiind cea transpirată pentru că tocmai venea de la o alergare din Herăstrău. Era ora 7:00 şi ea terminase antrenamentul…eu încă nu făcusem prea bine ochi. 🙂 Ne leagă Pădurea Copiilor şi poate un job în domenii conexe dar atât ne trebuie şi ne programăm o plecare comună către Ciucaş. Va participa la proba de semi-maraton, o probă recunoscută pentru dificultatea ei întrucât include o urcare de care o sa am parte şi eu…

Radu ştim cu toţii de ce vine, 😀 iar Doru, ei bine Doru vine să alerge, dar în afara concursului, cu mine. Vine să mă susţină moral şi să alerge pentru ultimii 46 km care vor avea loc cel mai probabil noaptea. Pentru a ne asigura că nu încălcăm vreo prevedere a regulamentului, am sunat în prealabil organizatorii şi am primit accept-ul acestora, aşa că iată-l pe Doru pentru a treia oară (după 7500 şi 2×2) exersându-şi rolul de dădacă. :))) Ceea ce face înseamnă mult pentru mine şi reprezintă încă un argument al faptului că o cursă precum 7500 te leagă de coechipierul tău sau ţi-l face duşman. Pe noi ne-a legat.

Eu voi participa la proba de ultra maraton, proba ce are 105 km şi 4900 m diferenţă de nivel. Cel mai mult până acum am parcurs cam 80 km, când m-am rătăcit la VLC, dar una este să parcurgi distanţa căutând finish-ul şi deci crezând că totul se va termina atunci când îl vei găsi, fie la 70, la 75 sau 80 de km şi alta este acum, când ştiu că linia de finish este fix la 105 km depărtare de mine.

N-avem mult de mers până la Cheia, vreo 140 km, dar ne grăbim să ajungem la şedinţa tehnică aşa că profit de o oprire la benzinărie şi mă schimb repede în WC-ul lor, renunţând la hainele de birou. Are Mihaela un haz molipsitor…ne povesteşte pe drum diverse de pe la concursuri şi constat că eu sunt mic copil pe lângă păţaniile ei. :)) Nici nu ştiu când a trecut timpul că noi am şi ajuns la sala de sport din Cheia, locaţia unde se va ţine şedinţa tehnică.

La sala de sport, lume multă, mă vad cu Marcela, cu Ovidiu şi cu Magdalena. Consultăm împreună harta să vedem ce şi cum, mă întâlnesc şi cu Sebastian şi Laurențiu. Alergătorii sunt o comunitate aparte, la fel şi triatloniștii. Dar parcă au ceva deosebit alergătorii ăştia montani faţă de cei care aleargă pe asfalt, aşa-mi pare mie… Cine ştie, poate doar îmi pare… Oricum sunt doar câţiva cei care fac parte din toate cele trei comunităţi şi asta pentru că majoritatea sunt specializaţi pe unul din sporturile astea. Aşa şi trebuie pentru că, precum tigaia magică care face de toate dar nimic nu iese bun, aşa şi aici, nu le poţi face pe toate bine, dar poţi să fii turist ca mine. 😛 Eu am avut concursuri dese, prin locaţii frumoase, dar rezultate ioc! Am avut o strategie cum nu se poate mai proastă şi asta mă costă şi acum. În fine, asta este deja o altă discuţie.

Facem câteva poze îmbrăcaţi în tricourile oficiale care mie îmi plac foarte mult, având în spate panoul publicitar al concursului şi ieşim în curte pentru că începe şedinţa tehnică pentru semi şi maraton. Şedinţa pentru ultra s-a ţinut deja iar eu îl pândesc pe Dragoş, organizatorul, să-i pun ceva întrebări. Radu este pierdut prin mulţime cu pozele lui, Doru e lângă mine pentru că are şi el întrebările lui despre cum poate ajunge la baraj la Măneciu de unde urmează să alergăm împreună, iar Mihaela se simte în elementul ei. 🙂

Aflu astfel de la Dragoş că banda biodegradabilă care a făcut senzație atunci când a fost anunțată pe Facebook, nu este chiar atât de eficientă şi asta pentru că are un neajuns major: are un gust delicios. Caprele şi oile ştiu asta foarte bine pentru că înțeleg că în timp ce ei marcau traseul cu faimoasa bandă, după ei venea cuminte o capră care la culegea din mers. :))) Super! Noroc că traseul a fost marcat şi cu bandă normală, alb-roșie. În plus, traseele au fost marcate şi cu vopsea verde, roz sau portocalie în funcție de cursă. Culoarea de la care o să mi se facă rău astăzi: portocaliul. Aflu totodată că traseul este marcat pe alocuri cu pătrățele reflectorizante pentru orientarea pe timp de noapte. Un aspect care nu mă încurajează este faptul că banda aia alb-roșie a fost utilizată pentru marcarea tuturor celor 3 trasee, iar pe alocuri traseele se vor intersecta astfel încât punctele şi săgețile de vopsea vor avea variate culori în zonele acelea. De data asta chiar n-aş mai considera-o o aventură dacă aş mai face în plus vreo 10-15 km… Dar asta nu se va mai întâmpla, îmi zic. Azi (bine…şi o parte din mâine :P) voi parcurge traseul oficial! 🙂

Plecăm de la ședință la Hotel Cheia, unde suntem cazați. După ce facem formalitățile şi ducem bagajele în cameră, coborâm la restaurant pentru a ne îndopa cu ceva calorii. Revin puţin pentru că îmi amintesc de momentul când Doru plătește camerele la recepție. Deschide portofelul şi acolo îmi arată o ecografie micuță din care se vede un pui de om… “E fata mea, mah!” “Știi deja că e fetiță, Dorule?” “70%!” :)))) Deci Chrissie Wellington e la 70% din potențial, s-o vedem la 100%! 🙂

Revin… Aleg 2 porții de mămăligă cu brânză şi smântână şi mă retrag în cameră unde mă apuc de făcut bagajul pentru mâine. Folie de supraviețuire, șervețele, ibuprofen, busolă, buff, șosete de schimb, haină de ploaie, telefon, frontală, baterii, harta traseului + descrierea acestuia, mâncare (migdale, smochine, glucoză, kriptonită, geluri, săruri de rehidratare, anticârcel, pastile de electroliți). Par multe dar trebuie să le am cu mine. În părțile laterale ale rucsacului am două bidoane: unul doar cu apă, celălalt cu apă în care am dizolvat 3 geluri, o pastilă de electroliți, un pliculeț de săruri de rehidratare şi un pliculeț de anticârcei. Am de gând ca, de data asta, să mănânc la fiecare 20 minute câte ceva: fie o smochină, fie o migdală, nu toate odată ca până acum. În plus, la fiecare 3 ore ceasul mă va anunța că trebuie să îmi prepar un nou bidon cu licoarea magică. Totul este planificat pentru a rezista 21 de ore luând în calcul că în plus, mă voi baza şi pe ce voi găsi în punctele de alimentare. Deci, target să termin cursa: preferabil 24 de ore (timpul limită dincolo de care oricum voi fi descalificat).

După ce atașez şi bețele la rucsac, constat că este destul de greu… “Lasă mă, Vladone, că le laşi acolo şi tragi fără ele şi dacă după cursa asta constați că nu le-ai folosit, nici că le mai iei!” zice Doru. Şi aşa intenționez să fac. Într-un final bețele se vor dovedi cruciale pentru mine…

Totul e pus la punct aşa că adorm rapid. Mă trezeşte însă o alarmă pe la 2 noaptea, mă uit la ceas şi văd că mai am 3,5 ore de somn. Ce norocos sunt…

Ora 5:50 mă găsește la start-ul cursei unde mă vad cu Mihai, Florin, Levente şi iarăși cu Sebi Butcovan. Ne urăm succes pentru că în cursa asta, trebuie să ne încurajăm mai mult decât în oricare alta în care ne-am întâlnit. Doru s-a trezit şi el şi a venit cu mine ca să se asigure că plec, aşa mi-a spus! :)))))

E încă întuneric afară, iar noi plecăm către ceea ce poate fi cea mai tare aventură pe care am avut-o! Pentru mine unul cu siguranță aşa a fost. 🙂 Sunt puţin peste 5 grade afară dar sunt în tricou iar mânecile de compresie îmi completează acoperirea. Nu mi-e frig deloc, ba din contra, mă încălzesc foarte repede. Frontala îmi luminează calea în timp ce urc ușor prin pădure fiind depășit constant de aproape toți concurenții. La CP 1 – Culmea Buzăianu, ajung şi voluntarii mă întreabă dacă mai este cineva după mine. Nu mă simt tocmai confortabil în postura asta aşa că, după ce le răspund, grăbesc ritmul încetișor.

După aproximativ 5 km simt că mă obosesc inutil, aşa că scot bețele şi încep să le potrivesc lungimea din alergare. Dar un filet pur şi simplu nu merge, se rotește în gol. Încetinesc ritmul încercând fel de fel de variante, mai scurt, mai lung… Tocmai când deja mă şi vedeam ajutându-mă doar de unul, Dumnezeu îmi dă primul semn că s-a trezit şi reușesc să găsesc o poziție optimă a elementelor, astfel încât filetul să funcționeze. Mă repornesc într-un ritm acceptabil.

Deja încep să se formeze grupurile, iar eu nu mă dezic de la regulă. Formez repede o haită 😛 cu 3 tipi: Mihai, Victor şi Alexander. Aleargă bine băieții dar dintre toți, cu Victor am chestii în comun: şi lui îi place triatlonul şi este la începutul carierei de “ultraş” montan. 🙂 Discutăm din alergare despre biciclete şi competiţii. Are un Ironman în palmares aşa că urcă câteva trepte pe scara mea de valori. 😀 Vorbim şi despre legendele triatlonului şi profesioniştii contemporani cu noi; le zicem pe porecle sau numele mici…Crowie, Dave, Macca…zici că-s toţi cel puţin prieteni de bere cu noi. :))

Trecem prin Cheile Văii Stânii aşa că amuțim pentru o perioadă. Canionul îngust prin care trecem este splendid. Nisip pe jos şi aproape că îi poţi atinge marginile daca întinzi mâinile. Dar nisipul ăsta nu-mi prieşte deloc… Când o să îmi iau şi eu gaitere ca tot omu’? Simt cum nisipul îmi intră în başcheţi şi simt că nu e de bine. 🙂 Dar nu mă opresc de teamă să nu ratez şueta cu grupul şi îmi spun că mă voi opri la următorul punct să mă eliberez de balast. Greşit, greşit rău…

Ieşim din canion şi un alt grupuleţ ne prinde din urmă aşa că începem să urcăm toţi spre culmea Valea Stânii. Suntem rapid înconjuraţi de o haită de câini ciobăneşti, dar am beţe! Şi noroc că nu numai eu, aşa că împreună cu cei din grup care au, formăm un semicerc în spatele grupului şi mergem încet ca racii cu beţele întinse spre câinii ăştia bine crescuţi. Un coleg de suferinţă urlă mai tare decât câinii un “Marş la oi!” care se doreşte a fi categoric, dar se pare că vocea nu-i este recunoscută. Scăpăm însă ieftin şi ne continuăm urcarea.

Gaşca se sparge aşa că acum alerg singur. Am renunţat de ceva timp la frontală, iar acum soarele începe să ardă. Îmi mulţumesc în gând pentru că am luat beţele cu mine. Timpul trece repede şi ajung la CP 5 fiind deja cu 27 km mai aproape de finish. Voluntarii mă întâmpină cu aplauze şi nu ştiu ce să mai facă ca să-mi fie pe plac. Aşa voluntari aveam să văd până la sfârşitul concursului. Oameni foarte dedicaţi, gata să te ajute şi să te sprijine, cum n-am mai întâlnit la niciun concurs până acum. Pentru moment am avut impresia că-s toţi alergători şi de-asta se manifestă aşa, pentru că ştiu ce înseamnă să ai nevoie de ajutor şi de o încurajare atunci când deşi ţi-e greu, încerci să maschezi asta. Ori mă citesc ei foarte bine, ori nu sunt eu un bun actor… Nu mă simt prea bine, nisipul de care am scăpat sus la CP 5 mi-a avariat puţin tălpile. Tot aici profit de câteva clipe şi îmi prepar o nouă doză de elixir anti de toate.

Plec mai departe. Traseul urmează o potecă printr-un jnepeniş des şi înalt. Zăresc turişti şi dintre ei se distinge un grup de şcolari conduşi de nişte doamne. Toţi se dau în lături şi încep să aplaude şi să mă încurajeze. Realizez că sunt într-o cursă şi încep să grăbesc cadenţa paşilor. Am în continuare pietricele în başcheţi dar după ce pătrund înăuntru şi “joacă” puţin acolo, îşi găsesc un loc în branţuri şi nu le mai simt. Dar asta nu înseamnă că nu îşi fac treaba încet dar sigur…

Telefonul sună, însă nu pot răspunde imediat pentru că-l am în rucsac. Ajung la CP 6 – Pas Bratocea şi aici mă uit la telefon, Doru. “Dorule, mai am 30 km şi ajung la Măneciu, mă.” încep să îi spun până să deschidă el gura. Mă va aștepta acolo, ştiu asta.

Grăbesc pasul şi ajung la CP 8 – Vârful Uliţa, la 1.542 m altitudine. Mă opresc la punct să mănânc ceva şi aud un zumzăit care se transformă rapid într-un uruit asurzitor. Doi tipi pe nişte motoare de enduro, echipaţi în nişte exoschelete dure, opresc la îndemnul voluntarilor care îi atenţionează că vin alergători. Tipii întreabă ce se întâmplă cu noi. “Este un ultra maraton, aveţi grijă că vin concurenţi. Aleargă 105 km.” “Cââât mă?” Pe voluntar îl bufneşte râsul.

Plec mai departe alergând, de-abia am parcurs 44,5 km. Dar terenul îmi displace total. Deşi traseul coboară şi e tentant să alerg cât de tare pot, picioarele îmi fug în toate părţile. Traseul este acoperit cu smocuri de iarbă înaltă care însă este culcată la pământ, pe unde au trecut ceilalţi concurenţi. Un tip pe nume Sebastian mă ajunge din urmă şi începem să discutăm despre una, alta. Timpul deja trece mai uşor. Poate mai mult decât mine şi îi spun să continue în ritmul lui pentru că simt că îl ţin în loc. Dar nu, îmi spune că nici el nu se simte tocmai OK si că cel mai bine mergem împreună până la Măneciu şi apoi se distanţează dacă mai poate.

Traseul este marcat excelent aşa că ne este uşor să îl urmăm. Tot coborâm şi la un moment dar reintrăm în pădure. Undeva în depărtare se aud maşini şi ştim astfel că suntem aproape de Măneciu. Ieşim din pădure, traversam DN-ul după care intrăm în curtea hidrocentralei (cred). Aici marcajul arată spre dreapta, ocolind astfel o clădire din incintă. Însă un muncitor ne spune să o ocolim prin stânga că-i mai scurt. Ne apucă râsul la auzul vorbelor sale, dar Sebi şi cu mine ştim amândoi cât de mult contează fie şi 10 m scutiţi acum. El pare OK însă pentru mine, cei 60 km parcurşi până acum, încep să îşi arate colţii.

Intrăm pe un drum drept şi asfaltat care este de fapt barajul şi vedem la 100 de m în faţă, punctul de alimentare. Chiar dacă nu l-am fi văzut, şi-ar fi făcut simțită prezenta pentru că un grup de fete țipă şi ne încurajează like there’s no tomorrow. 🙂 Îl văd şi pe Doru venind în alergare spre noi. Poartă tricou ca al meu, inscripționat cu Pădurea Copiilor şi după ce mă îmbrățișează îmi spune: “Vezi frate, am vrut să-ţi fac o surpriză, că doar facem o echipă amândoi!”. Nu apuc să-i mulţumesc că mă şi trezesc cu o supă în faţă şi începe: “Bagă cartofi fierți cu sare!”, “Paste vrei?”, “Hai spune ce vrei că avem de toate aici.” Şi chiar era ca la împinge tava în punctul ăsta! Aici mă revăd şi cu Radu care se poartă la bustul gol şi desculț. Ne face câteva poze şi reechipați, pornim pe ultima bucată a traseului şi cea mai cumplită pentru mine.

Am ajuns la Măneciu cu o rezervă de cam 2 ore jumate şi teoretic, nu mai aveam de parcurs decât puţin peste un maraton, 46 km, iar timp mai aveam la dispoziţie aproximativ 11,5 ore. Eram relaxat, convins fiind că, deşi mă simțeam tot mai rău, voi termina nenorocirea asta. Aveam să mă înșel amarnic. Oboseala acumulată în ultimele luni prin participarea la competiţii grele şi dese, lipsa unui antrenament specific şi creierul meu, arma cu care venisem în cursa asta știind că exclusiv fizic îmi va fi extrem de greu să o duc, aveau alte planuri pentru mine…

Plecăm într-o urcare constantă spre Vârful lui Crai. Sunt doar eu şi cu Doru, Sebi a mai rămas la Măneciu. Fresh fiind Doru începe să facă calcule: cu ce viteză merg pe urcări, cu ce viteză merg pe plat şi cu ce viteză pe coborâri. Pentru că da, de-acum doar merg… Am tălpile praf şi nu mai pot alerga, de-abia merg… Beţele sunt providenţiale pentru că îmi proptesc în ele întreaga greutate a corpului, doar să nu mai simt lichidul din băşicile tălpilor cum, sub presiune, caută o breşă în piele prin care să iasă.

Sebi a luat-o la goană înainte, Victor care rămăsese în spate, mă depășește şi el şi încet, încet, se lasă seara. Doru începe să mă streseze pentru că se uită la ceas din 5 în 5 minute şi la un moment dat îmi spune: “Frățică, nu vreau să te superi, dar dacă nu faci ceva să compensezi cumva halul în care te miști, s-ar putea să nu termini în timpul limită… Urcarea aia de la final o să te facă zob… Hai măcar pe plat mai trage puţin de tine…”. Gândul că aş putea suferi primul DNF din “carieră” mă sperie şi îmi activează instinctul de fight or flight. 😛 Nu mă ţine însă prea mult, nu pot, pur şi simplu nu mai pot… Încerc să îmi iau repere când ajung pe plat. “Hai Dorule, până la boschetul ăla” apoi “până la banda roșie” îmi zic şi asta dă roade puţin. Doru încearcă să mă menajeze şi când ajunge aproape de reperul ales se oprește din alergare, eu însă până nu trec de el nu mă opresc. Trebuie să mă agăț de ceva mental vorbind iar faptul că trec de reper alergând chiar dacă sunt praf de fapt, îmi dă un mic plus de încredere în mine.

La CP – Vârful lui Crai ne mai oprim puţin să ne umplem bidoanele pentru că voluntarii de-aici ne avertizează că la următorul CP, la Tabla Buţii, nu vom avea apă. Nu prea-mi convin cele spuse de voluntari şi asta pentru că la ritmul de melc în care mă deplasez, consum totuși apă foarte multă. Din cauza asta, trebuie să am grija să introduc şi sărurile la loc, aşa că beau şi din celălalt bidon care simt că nu mă hidratează deloc, după fiecare înghițitură de licoare, altă de apa fiind necesară. Nu prea mai transpir, sau cel puţin aşa simt, dar cu apa pe care o torn în mine trebuie să am grijă să nu diluez rămășițele de săruri pe care le mai am în organism. Echilibrul este foarte fragil: deshidratare şi pierderea sărurilor din corp -> crampe musculare, posibil convulsii, greață, amețeli, incapacitate de alimentare, senzație de oboseală şi alte chestii nasoale; supra hidratare şi (astfel) diluarea sărurilor existente -> crampe musculare, senzație de oboseală, incapacitate de alimentare, hiponatremie, blocaj renal şi de aici potopul. Nu ştiu ce se poate întâmpla, n-am mai parcurs distanţa asta, n-am mai stat atâta timp în efort. Partea buna este că urinez, deci elimin apa din corp, că dacă nu urinam era de rău: fie nu aveam ce elimina which is bad, fie corpul apela la mecanismul său de urgenta şi reținea apa în corp ca urmare a lipsei de săruri which is bad. :)))) Mă bufneşte râsul când mă gândesc că niciodată ca până la cursa asta, n-am fost atât de atent la culoarea pipiului meu care şi ea îmi transmite informații prețioase despre condiţia mea: pale yellow – good, pale dark – call for Dr. House.

Merg mai departe, urmează o urcare lină dar se vede şi capătul ei hăt departe. Mă demoralizează asta aşa că bag capul în pământ şi când îl ridic, încerc să nu privesc în zare. Doru este cu ochii pe ceas şi îl văd încruntat. Îi spun: “Dorule, nu pot mai mult… Crezi că eu n-aş vrea…” şi ca răspuns primesc “Stai mă liniștit, am zis eu ceva?”. Dar ştiu că încet, încet îşi pierde speranțele pentru mine, speranțele de a termina în timpul limită. Mai am 26 km dar trebuie să fac ceva, să îmi găsesc resursele de undeva pentru că urcarea aia de la final, de 1.000 m în 4 km mă va îngenunchea efectiv…

Grupul nostru mai dobândește un membru. Îl cheamă Mihail şi pare mai mult decât dornic să terminăm împreună. Şi el este avariat însă la un genunchi şi ne spune că dacă nu îl luăm cu noi, el va abandona. Merge alături de noi şi ne tot întreabă dacă ritmul lui este OK cu noi. Îl liniștesc spunându-i că vom termina împreună pentru că nici eu nu stau pe roze, iar Doru va rămâne cu noi indiferent, deci vom fi 3 în noaptea ce va urma, prin pădurile şi pe munții patriei. 🙂

Aprindem frontalele şi mergem pe drumul care ne va duce către CP – Valea Stânii. Dintr-o dată, auzim pe cineva fluierând dar pentru moment nu ne dăm seama de unde vine zgomotul. Fluieram şi noi şi zărim lumina unei frontale undeva în dreapta jos, într-un loc care nouă ne pare abătut de la traseu. Doru ne spune să mergem înainte că se va interesa el de situaţie. După un timp, îl aud pe Doru venind din spate cu cineva, vorbesc amândoi. Cine să fie oare? Sebi…care se rătăcise… :)) Îi spun că dacă vrea, poate să plece iarăși înainte dar îi sugerez că n-are rost să se opună destinului, că iar se va rătăci şi noi iar îl vom prinde din urmă. :))) Va rămâne alături de noi până la sfârșit, dovedindu-se a fi un aliat neprețuit pentru noi.

Începem să fim depășiți iarăși dar deja nu îmi mai pasă dacă termin sau nu în timpul limită, am renunţat la planul ăsta de ceva timp… Nu trebuia să fac asta, trebuia să cred în continuare… M-am așezat confortabil pe ideea că scopul este totuși să termin concursul. Primul pas fusese făcut… Primul pas după care urmează altele care conduc către eșec… Ştiu teoria dar pur şi simplu am fost incapabil să continui să cred în scopul meu inițial şi în mine. Şi dacă eu nu mai credeam, cine s-o mai facă? Doru care se uita la ceas? Sebi care era cu două viteze peste mine? Mihai săracu’ care şi el îşi târa corpul după el?

Al doilea gând care îmi încolțește în minte odată cu apariția durerilor de genunchi, este să renunţ când ajung la Valea Stânii. Îmi zic că îmi ajunge pe ziua de astăzi, că mulţi au renunţat la cursa asta şi că ar fi o decizie înţeleaptă din partea mea să renunţ acum. Îmi vin în minte cuvintele Andei care mă întreba înainte de concurs de ce mă chinui în cursa asta, ce am de demonstrat? Mi-e clar…”armura” mi-e vraişte iar încornoratu’ pătrunde prin toate breşele ei ademenindu-mă cu supe aburinde, aşternuturi calde, duşuri revigorante şi altele asemenea. Încep să îl invoc pe Dumnezeu, doar la 7500 a mers… Ciudat mă simt. Timpul trece în defavoarea mea.

Cu chiu cu vai ajungem la CP – Valea Stânii iar de aici începe calvarul… Urmează să urcam cam 1.000 m până pe Vârful Gropşoarele, la 1.882 m. Totul în vreo 4 km ne spun voluntarii, restul urcuşului fiind mai lin şi desfăşurându-se pe culmi. Bucata asta este recunoscută pentru duritatea ei, mai ales că vine după ce ai în spate 85 km parcurşi. Şi într-adevăr, ce întâlnesc aici depăşeşte orice imaginaţie de-a mea de până la acel moment. Nu ştiu, dar personal nici la 7500 n-am întâlnit aşa urcare abruptă. E drept…n-am ajuns pe Bucşoiu. Pur şi simplu aici, dacă te laşi să cazi în faţă, te opreşti după cam 50 cm, atât este de abrupt. Este mai mult o urcare pe pământ însă trebuie să ne şi căţărăm puţin pe nişte bolovani imenşi şi să trecem peste buştenii căzuţi. Din când în când ridic capul în sus şi dau cu frontala peste marcajele impecabile, de noapte. Se află al dracu’ de departe fiecare… Doru a luat-o în faţă să se asigure că nu greşim traseul pentru că noi vedem marcajul înainte dar nimic nu ne garantează faptul că până acolo trebuie să ajungem în linie dreaptă. Eu îl urmez gâfâind în draci. Dar trag de mine deşi încep să am probleme grave şi de echilibru. E, de-astea n-am mai avut până acum! 🙂 Am început urcarea asta cât de în forţă am putut eu ştiind că dacă mă opresc, îmi va fi extrem de greu să mă repornesc. Dar nu aveam cum s-o parcurg dintr-o bucată… După mine este Mihai care din când în când ne mai spune de pe GPS cât mai avem de urcat. Are beţe de-acum, Sebi i le-a dat lui. În spatele lui Mihai vine Sebi care închide plutonul şi are grijă să ne mai tempereze elanul spunându-ne să ne oprim pentru pauze. Elan care oricum se desfăşoară în reluare…

Înjur de mama focului, iar irascibilitatea mea este până la cer. Nu mai suport nimic. Nu mai suport că nu pot să mai mănânc, nu mai suport că trebuie să beau apă, nu mai suport iritaţiile astea în locuri nu tocmai plăcute. Ce dracu’ caut aici?!? Abia mă mişc, mai ţin şi pe alţii în loc şi îi forţez oarecum să-mi tolereze ifosele de virgină, nu mai am cum să termin în timpul limită (aşa credeam atunci), mi-e foame, mi-e sete şi una peste alta, mă ia şi somnul!!! Iar blestemăția asta de urcare nu se mai termină odată!!!

Am ieșit din pădure de-acum şi începe să ne bata vântul… Mare noroc am avut cu vremea… Dacă mai şi ploua… Ridic frontala în sus şi nu mai văd niciun marcaj, doar o altă frontala care stă fixă. Urcăm de-a dreptul către ea şi avem surpriza să găsim aici un voluntar stând nemişcat, doar să ne servească nouă drept baliză. Incredibil cum stă acolo nemişcat de parcă nu e ora 2 dimineață şi de parcă se afla în slip, pe plajă, nu la 1.800 m cu vântul în frunte. Odată cu apariția tipului, se termină şi urcarea asta care efectiv m-a secătuit de energia pe care nu ştiu de unde am mai scos-o… Dar asta nu înseamnă că nu mai avem de urcat…

Vedem în zare pe o culme, alte câteva frontale care urcă. Iarăși urcăm? Doru ne spune că pe-acolo e traseul dar nu prea se pupă cu harta plus că noi acum coborâm iar până la cei pe care-i vedem pare o distanță scurtă. Nu, nu are cum să fie pe-acolo traseul… Ar însemna să coborâm şi să urcăm apoi iarăși abrupt! “Sigur s-au rătăcit…” Dar Doru tace, ştie ce urmează… Cred că deja nu mă mai suportă dar îl mai ameninț din când în când cu bățul de treking. :)))

De ce ne era frică, de aia n-am scăpat astfel încât, după o porţiune expusă, cu lanţuri (acum la final ?!?), iată-ne urcând iarăşi pe urmele celor pe care i-am văzut înainte…

Mi-e somn şi începem să coborâm într-un final… Am trecut şi de CP 14 – La Răscruce şi acum “doar” 10 km ne mai despart de finalul ăsta la care visez încă de la Măneciu. Am scăpat de gândurile abandonului, nu mă întrebaţi cum… Genunchii ţipă pe coborârile astea, aproape-i aud…şi pe-ai mei şi pe-ai lui Mihai… Dar continuăm să mergem, să coborâm. Din când în când Mihai mă întreabă cum mă simt, şi eu pe el, şi Sebi pe noi că Doru cred că mai are puţin şi mă bate.

Somnul care m-a cuprins de câteva ore, devine acum şi mai pregnant. Dacă mă uit în lumina frontalei mă ia somnul, dar n-am încotro să mă uit. Din când în când moțăi din mers şi mă trezesc la realitate brusc, întrebat fiind câteceva de băieţi.

Au fost cei mai lungi 10 km din viaţa mea, dar se vor termina curând. Vedem o lumină care joacă în noapte şi auzim scandări răgușite şi felicitări. Ne-au văzut că ne apropiem… Sebi face o glumă proastă şi spune să trecem finish-ul ţinându-ne de mână şi în sprint! Mihai repede mă întreabă “Ai auzit, mă?!?” :)))). Îi spun că am auzit dar că mă fac că nu. Tot Mihai mă întreabă dacă realizez ce am reuşit să fac… Îi spun că nu şi chiar aşa este…şi acum mi-e greu să realizez asta darămite atunci când eram atât de îndobitocit încât vedeam zâne şi feți frumoși peste tot.

Este ora 4:30 dimineața şi la 22:39:18 de la start, trec linia de finish încheind astfel cea mai grea încercare prin care mi-a fost dat să trec în ultimii 29 de ani… 🙂 Am terminat pe locul 37 din 40 câţi au reuşit să termine cursa. Au fost 59 de înscriși din care 52 au luat startul şi după cum spuneam, doar 40 au trecut linia de finish. Dar astea-s doar cifre…

La finish, Robert, câștigătorul (şi) din acest an al probei de ultra cu un timp ireal de 12 ore şi un pic, face un gest de caracter aşteptându-ne şi oferindu-ne medaliile. Frumos. 🙂

Mă gândesc la ce am reuşit să fac până aici…că am plecat dis-de-dimineață şi că am ajuns aici, la finalul cursei. Că mi-am depășit limitele, atât pe cea a distanței parcurse, cât şi pe cea de efort. Că durerea fizică este într-adevăr total suportabilă comparativ cu gândul abandonului şi incapacitatea conștientă de a continua cursa. Că poţi fii oricât de pregătit, o astfel de cursă are planurile ei cu tine… Te va chema la start, te vei bucura pe traseu, te vor durea chestii, vei jura că nu mai vrei ultra, te vei ruga la Cel de sus, doar să constați apoi că totul a fost o aventură pe cinste pe care, chiar şi în genunchi, tot ai terminat-o. Cam aşa a fost pentru mine la Ciucaş X3.

Salut profesionalismul organizatorilor şi apreciez traseul impecabil marcat. Respect pentru voluntarii extrem de bine pregătiți, disponibili şi implicați!

Nu pot trece cu vederea calitatea şi designul articolelor din kit (buff-ul şi tricoul), le voi purta cu mândrie! Şi merită semnalat un ultim aspect pe care personal îl întâlnesc aici pentru prima dată şi anume faptul că medaliile au fost diferite pentru fiecare cursă în parte.

Respect maxim tuturor celor care s-au aliniat în dimineața aia rece la start, indiferent dacă au terminat sau nu cursa. Ne revedem anul viitor! :)”